Postul Sfintelor Paști este o perioadă de primenire sufletească și trupească, dovadă numărul mare de credincioși care frecventează biserica, pentru spovedanie și împărtășanie cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos.
Vrednicul de pomenire, Arhimandrit Ioan Iovan, duhovnicul Mănăstirii Recea, considerat duhovnicul Ardealului, propovăduia împărtășania deasă. Prin această metodă de vindecare, creștinul nu avea cum să fie ispitit de diavol, să greșească, fiindcă omul intra în comuniune directă cu Iisus. Din nefericire, există o mare reținere în rândul clericilor ortodocși în practicarea acestei taine. Această vindecare sufletească, după învățătura părintelui Ioan, se mai practică la o Biserica dintr-un sat de pe Târnava Mică, (nu doresc să-i amintesc numele, pentru a nu fi acuzat de reclamă) unde, duminică de duminică, sau de sărbători, merg o mulțime de credincioși din județul Mureș, dar și din județele învecinate. Aici nu se adună lumea cu arcanul, ci credincioșii vin din îndemn propriu, pentru folosul duhovnicesc, pentru vindecarea bolilor sufletești. Biserica din acest sat a devenit, pentru mulți creștini, un loc unde stai de vorbă cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și sfinții părinți, în liniștea slujbei Sfintei Liturghii. Rămâi impresionat de credința unor oameni, din toate categoriile sociale, în dorința lor de a căuta calea spre împăcare, spre iertare, într-o lume încercată de ură, dezbinare și fățărnicie. Atâta timp cât oamenii mai caută sfânta Biserică și cred că aici pot găsi comuniunea cu Iisus, încă neamul românesc nu este pierdut. De mai mulți ani, în fiecare vară, merg în pelerinaj la Mănăstirea Frăsinei - județul Vâlcea, la Mănăstirea franciscană de la Șumuleu - Miercurea Ciuc, la Mănăstirea de la Șinca Veche, județul Brașov, pentru a mă regăsi, la un ceas de rugăciune și liniște sufletească, plecând de la ideea că Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica, pentru ca să se continue propovăduirea învățăturii Sale. Biserica este instituită pentru binele credincioșilor și pentru cunoașterea adevăratei credințe creștine și pentru desăvârșirea morală a lor.
Veți spune că aceste vorbe sunt lozinci, doar că mai există oameni care nu cunosc ce reprezintă biserica pentru noi. Departe de mine intenția de a propune o catehizare ortodoxă într-un articol de ziar, pe tema nevoii de sacru în biserică. Mi-am adus aminte de biserica din copilărie, un loc unde cu trupul și haine curate, urcam în fiecare duminică, acolo în cimitirul din deal, plin cu pruni înfloriți în luna aprilie. Ascultam cu smerenie cuvintele de învățătură din predica preotului. Descopeream, de fiecare dată, o lume minunată, cu povești despre viața, jertfa și învierea Domnului. Abia așteptam să vină duminica și să merg la biserică, să mă furișez, sus deasupra pronosului, lângă badea Niculiță clopotarul, și să ascult de acolo, cântarea diacului Moldovan, ecteniile și predicile preotului Radu Constantinescu, fost profesor de matematică, deținut politic, devenit preot după eliberare, la noi în sat. Din păcate, drumul meu spre altar a fost foarte întortocheat, tata, Dumnezeu să-l odihnească, deși era un bun creștin practicant, nu prea agrea preoții, considerându-i mai puțin atrași spre munca fizică. Târziu, am aflat că preoția nu este o meserie, ci o slujire, mult mai grea decât ingineria, că presupune multe sacrificii. Am descoperit măreția acestei slujiri în folosul semenilor, când l-am cunoscut pe părintele arhimandrit Ioan Iovan, de la Recea, la picioarele căruia am încercat să învăț teologia, să descopăr adevărata Biserică, nu doar ca o clădire destinată celebrării unui cult creștin și o comunitate religioasă de același cult, ci un loc sacru, unde descoperi bucuria de a trăi, fără să te temi de moarte.
În facultatea de teologie am învățat că, Biserica este comunitatea celor chemați, că Hristos este, după învierea Sa, Capul Bisericii, pe care a răscumpărat-o cu însuși sângele Său (Fapte 20, 28) și a înălțat-o, în umanitatea Sa, la dreapta Tatălui, restaurând întreaga creație (Col.1, 18-19).
Biserica reprezintă, astfel, “semnul” sau sacramentul umanității răscumpărate (Ef. 1,23), care trăiește din puterea lui Hristos cel înviat și așteaptă a doua Sa venire. Biserica nu numai că transmite mesajul lui Hristos și slujirea Lui, ci prelungește întruparea Sa, astfel încât Hristos nu poate fi întâlnit fără Biserica Sa. Atunci când vorbești de Biserica lui Dumnezeu, teologia se referă, în primul rând, la venirea Duhului Sfânt, la Cincizecime, care a făcut posibilă recapitularea umanității după modelul Sfintei Treimi. Biserica este sobornicească, ecumenică, universală și toți membrii Bisericii se numesc sfinți, în sensul că toți cei botezați și unși prin Botez beneficiază și participă la viața și lucrarea lui Hristos.
Dincolo de aceste învățături teologice, pentru noi, creștinii, biserica face parte din viața noastră, fiind un leac împotriva alienării și spaimei de cealaltă viață.
