INIMI DE FOC - EROINELE ROMÂNIEI (III)

Distribuie pe:

Ecaterina Teodoroiu, născută la 14 ianuarie 1894, la Vădeni, Gorj, a dominat mereu elita feminină românească de luptătoare, la concurență chiar cu nume celebre din străinătate. Pe numele său real, Cătălina Vasile Toderoiu, cea care a devenit “eroina de la Jiu”, avea 23 de ani la momentul sacrificiului suprem pe câmpul de luptă. Cu dorința de a deveni învățătoare, Lili, cum îi plăcea să își iscălească corespondența personală, a ajuns la București, de unde se și înrolează într-una dintre primele unități de cercetașe, condusă de Arethia Piteșteanu. Îmbinând activitatea de cercetașă cu cea de infirmieră, Cătălina își servește țara în împrejurări grele, până ce doi dintre frații săi își pierd viața pe câmpul de onoare, iar tatăl său este luat prizonier. Adăugând devotamentului pentru țară și setea de răzbunare, se alătură Companiei a 8-a a Regimentului 18 Gorj, în care lupta singurul frate care i-a mai rămas, unde deprinde mânuirea armelor. De aici înainte, Cătălina avea să lupte mereu cu arma în mână. Curajul, abnegația până la deznădejde, iubirea familială și convingerea îndeplinirii conștiincioase a îndatoririlor militărești au fost cele care au împins-o spre voluntariatul pe front, devenind în cele din urmă prima femeie - ofițer din Armata Română. Dar, pe lângă toate acestea, ea a fost, după părerea ziaristului N. Rădulescu-Marador, proprietarul revistei “Viitorul țării” “cronicarul de război atipic, memorialistul de conjunctură”, primele ei memorii de război fiind publicate în ianuarie 1921, la patru ani după trecerea ei în eternitate. Printre deprinderile ei de pe front se numărau trasul cu pistolul, carabina și mitraliera, aruncatul cu precizie al grenadelor de mână și călăria cu abilitate. Luată prizonieră, evadată și rănită de mai multe ori, Ecaterina Teodoroiu a revenit pe front, de fiecare dată, cu mai multă înverșunare, cu mai multă putere, ca o pasăre Phoenix renăscută din propria cenușă. A mărșăluit alături de soldați cu echipamentul identic, armă, raniță, cartușieră, grenade și sacul de pesmeți, în pofida drumurilor anevoioase și condițiilor vitrege, înfrângând slăbiciunea femeiască cu vigoarea bărbăției sufletești. Și-a dat viața cu simplitatea eroismului adevărat, pe Dealul Secului, Muncel, lansând în urma sa îndemnul păstrat peste veacuri cu sfințenie “Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!” A fost înmormântată cu paradă militară pe 23 august 1917, în Valea Zăbrăuciorului, la căpătâiul său fiind ridicată o cruce mare de stejar pe care scria, printre altele “astfel a pierdut Regimentul 43/59 Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moșii și strămoșii ei și ca o pildă atât pentru Regimentul cu care a luptat și și-a dat viața pentru apărarea și mărirea Patriei, cât și pentru toți românii și, în special, pentru femeile române...”

(Va urma)

Lasă un comentariu