Așa cum se știe, sub raport etimologic această sărbătoare aparține poporului israelit și provine din limba aramaică, Pesah, ceea ce semnifică eliberarea israeliților din robia egipteană sau din cuvântul Pasha, pască, adică acea pâine nedospită - azima. Spre deosebire de evrei, la credincioșii creștini prin această sărbătoare pascală iudeo-creștină, prin simbolistica sacrificiului mielului, asociat cu sacrificiul jertfelnic al acestui animal blând, este desemnat simbolul sacrificiului suprem. Nu este mai puțin adevărat că acest eveniment crucial din istoria omenirii este centrat pe învierea Mântuitorului și nu pe jertfa Sa, care așa cum se știe în practicile ritualice al religiei mozaice, îndeplineau un rol deosebit de important, consfințind în ultimă instanță legământul între om și Dumnezeu - Yahwe, iar ulterior, Legământul Milenar dintre om și Iisus Hristos, fiind considerat un legământ permanent, într-o nouă configurație spirituală, renăscută prin sărbătoarea pascală creștină.
Fără a ignora semnificația sărbătorilor pascale prin acel eveniment reiterat an de an de credincioșii creștini, voi aminti că scenariile trădării, batjocoririi, răstignirii și învierii erau evidențiate în mod apriori în unele texte veterotestamentare (VT), ele fiind împlinite “după Scripturi” și confirmate de unii evangheliști sau în alte texte scripturale. Spre exemplu: vinderea pentru 30 de arginți de către unul din ucenicii Săi - Iuda, este anticipată - profețită de profetul Zaharia (11:12) și confirmată de evanghelistul Matei (26:15; 27:3). Același profet Zaharia a anticipat și abuzurile săvârșite de mai marii locului față de Iisus Histos, precum ar fi fost lovirea, batjocorirea și chinuirea Mântuitorului - (13:6), dar și Isaia (53:5), acte confirmate de evangheliștii Matei (26:67; 27:31) și Luca (22:63). De asemenea, în textul Vechiului Testament, marele profet Isaia (53:12) a anticipat cel mai umilitor act uman a unei ființe cu ascendență divină - răstignirea între tâlhari a lui Iisus Hristos, act care a pecetluit schimbarea spirituală radicală a lumii, confirmată de evangheliștii (Matei - 27:38 și Marcu -15:27-28).
În ceea ce privește Învierea Fiului lui Dumnezeu și al Omului, care a succedat acestor acte barbare din parta iudeilor, în conivență - înțelegere și deplină aprobare cu reprezentanții puterii politice imperiale și ecleziastice iudaice ale acelor vremuri, binecunoscute de altfel, dar și pe fondul acelor ritualuri ce vizau în ultimă instanță sacrificiul suprem (sacrificiul fiind un act ritualic ce făcea parte din Legea mozaică), acest eveniment crucial premergător creștinismului avea să deschidă orizontul renașterii spirituale ale unei alte religii și religiozități monoteiste, cu valori morale și spirituale superioare păgânismului politeist, dar care, sub raport ritualic, au continuat în mare parte Legea mozaică: în primul rând ritualul sacrificiului, chiar și a unor sărbători, care în creștinism avea să devină sacrificiul suprem, iar sărbătoarea Paștilor, sărbătoarea Învierii, și nu a biruinței evreilor prin dezrobirea egipteană.
Întrucât aceste sacrificii sângeroase sunt predominante în ritualul religiozității mozaice, vom evidenția unele particularități ale diverselor specii de asemenea sacrificii în cadrul genului enunțat. Înainte de toate voi menționa că aceste sacrificii mozaice cunosc o tipologie destul de diversă, fiind sacrificii sângeroase, nesângeroase, ordinare și extraordinare. Spre exemplu, în cadrul sacrificiilor sângeroase foarte importante sunt sacrificiile de împăcare, cunoscute prin sacrificiul pentru păcat și sacrificiul pentru culpă, din ultima formă făcând parte și sacrificiul hristic, ca sacrificiu suprem, culpa fiind blasfemia față de divinitățile iudaice, pe care nu le recunoștea, dar și de ordin politic, presupusa instigare la revoltă împotriva autorităților imperiale. Așa cum ne putem da seama, sângele reprezenta mijlocul împăcării (vezi Leveticul 17:11), care, vărsându-se la altar, grație divinității adorate, era iertat păcatul jertfitorului animalului sacrificat. Nu același lucru se întâmplă în cazul sacrificiului Fiului lui Dumnezeu, care avea să devină sacrificiu suprem și mântuitor, nu pentru un păcat sau vreo culpă, ci pentru mântuirea întregii omeniri.
Spre deosebire de celelalte acte sacrificiale, menționate deja, care cunosc un caracter exclusiv imanent, sacrificiul suprem, ca sacrificiu sângeros, are un caracter transcendent, simbolizând jertfa însăși a Fiului și nu a vreunui animal, fie el și miel, cum se întâmplă în religia mozaică, care în creștinism, prin resemnificare, devine Mielul lui Dumnezeu. Diferența simbolică nu este de formă, ci mai mult de conținut și de scop. Astfel, prin jertfa sângelui vărsat pe cruce a Mântuitorului erau spălate păcatele omenirii, lumea fiind mântuită de păcate. De aici dimensiunea sotereologică a jertfei și, implicit, a evenimentului pascal, pe care creștiinii, mai ales în prezent și în unele țări unde abundă consumerismul, îl sărbătoresc nu întotdeauna în deplină cunoștiință de cauză, rezumându-se doar la efectul de moment produs de acest crucial eveniment creștin prin care renaște spiritual și istoric omenirea.
Ceea ce trebuie subliniat este că a fost jertfită nu o ființă oarecare, cum s-a întâmplat și în alte religii (la strămoșii noștri daci, în scop jertfelnic divin, Decebal însuși și-a jertfit propriul fiu), ci o parte constitutivă din ființa unică divină (ousia - limba greacă) ipostaziată în cele trei Persoane, adică acea parte ce reprezintă dimensiunea imanentă a Fiului lui Dumnezeu, reprezentată de și prin natura Sa umană - Fiul Omului, adică prin Iisus Hristos, dedublat ontologic - immanent și onto - teologic - transcendent. Și aceasta nu în mod întâmplător, ci așa cum este scris în textul nou testamentar, din dragostea lui Dumnezeu față de lume și de om, simbolizat prin acest nou Adam, reprezentat simbolic și istoric prin actul Învierii a Mântuitorului Iisus Hristos. Să ne amintim cuvintele evanghelistului plin de înțelepciune, Ioan, reprodus în evanghelia sa (3:16), care cu privire la jertfă, iubire și mântuire - recuperare și iertare, glăsuia astfel: “Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (conform aceleiași surse bibliografice biblice citate).
(Va urma)
