“Statele nu au prieteni, au doar interese” (Charles de Gaulle, președinte al Franței între anii 1959-1969) .
Cu toate că agenții de influență (filofrancezi) ne-au creat o imagine solidară, de țară-stindard al fenomenului francofoniei în estul Europei, “națiunea-soră” (Franța) ne-a stat de prea multe ori în istorie, ca un “ghimpe în coaste”, jucându-se după bunul plac cu interesele noastre naționale, inclusiv în “cazuistica” Transilvaniei. Practic, România a resimțit din plin inamiciția unei superputeri cu deprinderi colonialiste, deținătoare cândva a 8,7% din suprafața uscatului lumii, ale cărei interese meschine, ca “motor al Europei”, s-au concretizat în a face din această țară o putere nucleară și a doua forță economică europeană (a cincea mondială)! Nu credeți însă, stimați cititori, că s-ar cuveni, mai ales că (și) Franța ne dictează mai nou regulile ei, să lăsăm de-o parte “mitul prieteniei” Parisului și, nuanțând contextul tratatelor de la Paris de după Primul și Al Doilea Război Mondial (unde ni s-a restituit Transilvania furată), să ne facem o imagine cât mai obiectivă asupra a tot ceea ce ni se spune despre “frățietatea” istorică a Franței?
De fapt, Franța “revoluționară” s-ar cuveni cu atât mai mult înțeleasă, în ton cu al său Imn național (La Marseilleze), cu cât astăzi, ca și ieri, liderii de la Elysee ar vrea neapărat să “schimbe la față” întreaga Europă creștină și democrată!
Când însă vrem să ne dăm seama ce fel de profil psihologic național au francezii, cei care astăzi ne dau “lecții” de etică și echitate, cred că ar fi bine să ținem cont de câteva trăsături definitorii ale neamului lor:
* crima și jaful (ca putere colonială, Franța a ocupat cu forța diferite țări, exploatate inclusiv în zilele noastre);
* mentalitatea antihristică (iluminismul și Revoluția din 1789, prin care s-au pus bazele cultului “zeiței” rațiunii și au fost uciși 200.000 de francezi în numele valorilor “libertății”, au pus bazele terorii secolului XX în ce privește răzvrătirea față de ordinea instituită de Dumnezeu);
* conspirația față de noile granițe (războaiele napoleoniene au avut menirea să schimbe istoria Europei continentale);
* duplicitatea în Primul Război Mondial (Franța a garantat României concesiuni “imposibil de realizat”, fiind favorabilă Ungariei, în toamna anului 1918, iar în primăvara lui 1918 reintroducea administrația maghiară în Banat și trupele aliate franceze refuzau să cedeze Banatul către România, conform generalului G. Mărdărescu);
* extremismul (Franța nu a îngăduit României, ca în cadrul alianței regionale Mica Înțelegere din 1921, să avem relații normale cu Germania ante-Hitler);
* trădarea (jumătate din populația Franței a colaborat cu Germania, țară care a fost de acord ca nord-estul Transilvaniei să fie cedat forțat Ungariei revizioniste);
* globalizarea (Franța este un stat înaintemergător al lui Antihrist, deschizător al căii pentru amestecarea raselor și limbilor prin acceptarea islamizării Europei) etc!
Cu un astfel de “pedagog” al Noii Europe, anarchic-zombizate, “punerea la colț” a României este, pentru atare nereguli, pe cât de inoportună, pe atât de necinstită!
