PAȘTILE CREȘTIN, SIMBOLUL SACRIFICIULUI SUPREM ȘI AL RENAȘTERII SPIRITUALE (II)

Din acest text evanghelic ioanic rezultă că sacrificiul Fiului lui Dumnezeu nu se constituie doar într-o jertfă sacrificială ce intermediază raportul - legământul dintre cel care sacrifică și divinitatea supremă la care se raporta proprietarul jertfei respective - de regulă un animal, dar și oameni (vezi cerința lui Yahwe față de Isaac în a-și sacrifica propriul fiu, care era doar o probă a credinței omului față de o divinitate unică a poporului ales). De aceea, simbolul sacrificiului este sângele și nu alimentul consumat, specific ritualulului premergător creștinismului. Aceasta înseamnă că în această religie avem de-a face cu o “autosacrificare”, atâta timp cât se știe că din punct de vedere teologic și eclezial, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt alcătuiesc ceea ce în teologia creștină configurează acel model perihoretic.

Dar așa cum le este cunoscut tuturor creștinilor, și am anticipat deja, pe lângă această funcție simbolică analizată - aceea de jertfă supremă prin sacrificiul suprem al Mântuirtorului, Paștile creștin semnifică, deopotrivă, Patimile, Moartea și Învierea Domnului, marcând un salt calitativ în planul umanității, prin Hristos-Noul Adam, dar și o schimbare radicală în ordinea lumească, și mai ales în cea spirituală, însemnând sub raport istoric și religios, dar și prin simbolistica acestui cuvânt desemnat prin sărbătoarea pe care creștinătatea urmează să o prăznuiască, trecerea de la moartea absolute la înviere, fiind marcată în acest mod trecerea la o nouă religie, la creștinism.

Și din această perspectivă a diferențelor dintre semnificațiile atribuite acestui eveniment comun, dar cu semnificații diferite, trebuie menționat că există unele analogii, și așa cum anticipam, chiar o anumită continuitate. Pentru relevanța celor afirmate mă voi opri la analogia realizată de Sfântul Apostol Pavel în ceea ce privește semnificația sacrificiului, care, așa cum știu cei care au analizat în amănunțime acest aspect, au putut constata unele similitudini pe acest fond analogic și al continuității, desemnând ceea ce ar putea fi denumit sincretism sacrificial pascal. Așa cum se știe, sacrificiile se realizau într-un anumit spațiu sacru, într-un mod discriminator, sub raportul importanței și semnificațiilor acestora, corespondente și cu anumite sărbători prin care era marcat evenimentul sacrificial. Desigur, referința este făcută la religia mozaică și vizează sacrificiile realizate în spațiul Cortului Sfânt sau Cortul Mărturiei - Tabernacul (provenit din limba latină - tabernaculum), ca sacrificii ordinare și de regulă nesângeroase. Doar cele mai importante sacrificii vizau curățirea - iertarea poporului evreu prin intrarea Arhiereului - Marelui Preot în acel spațiu sacru al Cortului (primul Mare Preot fiind chiar fratele mai mare a lui Moise, Aaron), denumit Sfânta Sfintelor, și aceasta o singură dată în an, la sărbătoarea Ispășirii sau Iertării - Yam Kippur, și care, după cum ne arăta apostolul citat, reprezenta Cerul, iar Cortul propriu-zis, Locul Sfânt, în afara Sfintei Sfintelor, reprezentând Pământul.

Mergând mai deaparte cu această analogie, apostolul Pavel considera că, precum intra Arhiereul cu sângele victimei în Sfânta Sfintelor, așa și Iisus Hristos a intrat în ceruri cu sângele său, dăruindu-se ca jertfă lui Dumnezeu Tatăl, ca preț al răscumpărării și mântuirii omenirii. Din acest punct de vedere, apostolul neamurilor considera că s-ar putea spune că Arhiereul este prototipul lui Iisus Hristos, așa cum astăzi Suveranul Pontif - Papa este considerat “Vicarul lui Hristos” - locțiitorul lui Iisus pe pământ și urmașul de drept al Sfântului Apostol Petru, primul Papă al creștinismului, ceea ce, după umila mea părere, conduce prea mult la imanentizarea creștinismului catolic, în defavoarea dimensiunii sale transcendente. Astfel, prin cele două atribute prin care era aureolat Suveranul Pontif, au fost create premisele cvasiegalității dintre Papă cu cele două persoane - sacre și divine - pe care le reprezintă în această dublă calitate a statusului său pontifical.

Tot în acest registru analogic și al conexiunilor dintre cele două sărbători - iudaică și creștină -, se poate deduce o altă relativă similitudine, și anume cea legată de acel ospăț pascal ritualic regăsit la evrei și Cina din Cana Galileii, unde Iisus Hristos - galileeanul - le prevestește ucenicilor despre iminenta sa moarte prin trădarea unuia dintre cei prezenți la acea Cină de Taină, și unde, așa cum se știe, a fost prefigurată marea trădare a lui Iisus de către Iuda Iscarioteanul. Dar ceea ce este și a rămas mai important la acest eveniment, este că acolo, în localitatea galileeană menționată, au fost puse bazele doctrinare ale Sfintei Taine a Euharistiei, care avea ca fundament constitutiv doctrinar jertfa lui Iisus, materializată simbolic prin trupul și sângele Său. Asemenea similitudini legate de actul trădării sunt regăsite și în cele două cărți complementare ale Bibliei: în textul veterotestamentar în Psalmul 54:12-14, iar în textul cărții Noului Testament este confirmat de evanghelistul Matei, în capitolele și versetele 10:4; 26:49-50, și de Ioan, în 13:2, dar nu numai. Reverberează în mintea oricărui creștin cuvintele spuse de Iisus la acel eveniment premergător sacrificiului pascal: “Cel care a întins cu Mine în blid, acela Mă va vinde” (Matei 26:23). Prevestire, care așa cum se știe din textul biblic, avea să se întâmple, sacrificiul suprem devenind un obiectiv al Proiectului divin care nu putea fi depășit, el fiind profețit de unii dintre profeții Vechiului Testament și împlinit în Noul Testament, care, pe fondul renașterii spirituale, marcat și de acest act al sacrificiului suprem, avea să devină Noul Legământ, mărturisind renașterea unei noi ordini spirituale instaurate odată cu învierea și înălțarea lui Iisus Hristos, jertfit în acest scop mântuitor și reinstaurator.

Lasă un comentariu