“Mitterand (președinte al Franței între anii 1981-1985 - n.a.) a fost un politician mare, dar, ca mulți politicieni mari, lipsit de caracter. România l-a sprijinit mult în ascensiunea lui (...) inclusiv la alegerile de la ultimul mandat ... Dar cert este că acțiunile lui Mitterand s-au intensificat în sens negativ la adresa noastră. Și, în câteva rânduri, ne-a atacat deschis, precum la Budapesta. În vara lui 1989, Mitterand a fost la Kiev, unde a avut întâlnirea cunoscută cu Gorbaciov (președinte al U.R.S.S.- n.a.) și cu alții, fiind definitivate niște înțelegeri cu privire la România. Deci, într-un fel, Malta a fost anticipată cu mult înainte, de Mitterand și Gorbaciov, trecând prin Budapesta... Și, bineînțeles, în mod corespunzător, au acționat puternic pentru subminarea României și serviciile de informații franceze” (General - colonel Iulian Vlad, șef al Departamentului Securității Statului între anii 1987-1989).
Recunoscut ca fiind “părinte al Europei”, președintele francez Mitterand și-a dorit cu ardoare să apuce ziua în care, într-o “confederație europeană”, să îl vadă răsturnat de la putere pe omologul său, naționalistul Ceaușescu, a cărei vehemență, în a combate pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei, începuse să îl irite tot mai mult. Nu se știe exact ce anume l-a animat pe Mitterand să se situeze în fruntea Armiei dezlănțuite împotriva politicii Bucureștiului, dar țara lui, Franța, avea să devină “cel mai mare dușman a lui Nicolae Ceaușescu în Occident” (conform ministrului de externe Ș. Andrei) într-un moment de escaladare a disputei româno-maghiare, când mass-media din Apus s-a poziționat favorabil Ungariei, cultivând “ca la un semn” o stare de confuzie internațională, concertată, prin care drepturile minorităților maghiare din Transilvania și condamnarea Trianonului se împleteau în chip derutant cu o agresivă retorică anticeaușistă.
În orice caz, îmbrățișând cauza Ungariei în a-l elimina din joc pe Ceaușescu, Franța lui Mitterand s-a coalizat cu Germania cancelarului Kohl, cu toate că la Kiev, liderul de la Elysee îl rugase pe președintele sovietic Gorbaciov să nu sprijine reunificarea Germaniei (la 6 decembrie 1989), astfel încât, în 1989, cu “binecuvântarea” papei Ioan Paul al II-lea, Mitterand și-a exprimat oficial regretul că Franța și Germania erau “vinovate” de destrămarea “Ungariei mari”, promițând o modalitate de schimbare a situației și expunându-se ca un paravan sub care serviciul secret maghiar, AVO, a organizat formațiunea paramilitară de la Bicske pentru “acțiuni viitoare de gherilă” în Revoluția Română! Și așa a reușit DST (Securitatea franceză), după ce șeful ei a fost strivit “întâmplător” de un camion în România, să își dea concursul în debarcarea lui Ceaușescu - omul care l-a susținut pe Mitterand în campania electorală prezidențială cu 62.000 $ (spre deosebire de Ungaria, care a “cotizat” cu 3 milioane $)! Acționând astfel în forță, Parisul a pus Bucureștiul la “cheremul” Budapestei și, în consecință, ne-am “trezit” în postceaușism cu oficiali ai Ungariei care se comportă în România ca la ei acasă, insultându-ne că am fi, în Transilvania... “ungurească”, un neam de venetici: nespălați, desfrânați, hoți și inculți... Și, ca urmare, ne-au supus mediatic la inchizitoriale constrângeri judiciare, reeducări mediatice, defăimări și marginalizări, antiromânești, la ore de maxime audiență!
