IEDUȚUL ALB (TĂCEREA MIEILOR...)

Într-un sătuc, sub culmi de munte,

Zglobiu, c-o pată neagră-n frunte,

Zburda pe pajiști un ieduț,

Cârlionțat, mic și albuț.

 

Cu mieii se juca-n padoc,

Sărea peste pârleaz, la joc,

În salt vioi, cu fire-n barbă,

Călca-n copite fir de iarbă.

 

Avea prietenă-o fetiță,

Cu părul roș, prins în codiță,

Ce-și alinta bunul amic,

Cu zăhărel pe la botic.

 

Paradiziacă lumea lor...

Doi îngerași, gingaș decor,

Se hârjoneau sub flori de meri,

Fără de griji în primăveri.

 

Venit-a vremea lui Florar,

Lame de oțel în răni de jar,

De Paști, al mieilor Ignat !...

Carnagiul alb, însângerat.

 

Ieduți și miei, mute suspine,

Jertfiți pe-altarele “divine”,

Bucate “sacrului” festin,

Preacuviosului “creștin “...

 

Fetița plâns-a mult atunci,

Îl căută la râu, prin lunci,

Lacrimi de dor, la Lună Nouă,

În zori, s-au transformat în rouă.

 

Ieduțul ce fugea-n poieni

A înălbit fulgul în ierni,

Din sângele scurs în pământ,

A înflorit, în veri, mac sfânt.

 

Trecut-a timpul... O femeie

Cu păr roșcat, la o nedeie,

Dezmiardă un ciopor de iezi...

Ce nostalgii în ochii verzi !...

 

Dor visceral de sat, de munte,

De iedul alb cu pată-n frunte,

Tristețea ei și-al lui apus ?...

Sunt spini pe fruntea lui Iisus.

 

(02. 04. 2019, Reghin)

Lasă un comentariu