Într-un sătuc, sub culmi de munte,
Zglobiu, c-o pată neagră-n frunte,
Zburda pe pajiști un ieduț,
Cârlionțat, mic și albuț.
Cu mieii se juca-n padoc,
Sărea peste pârleaz, la joc,
În salt vioi, cu fire-n barbă,
Călca-n copite fir de iarbă.
Avea prietenă-o fetiță,
Cu părul roș, prins în codiță,
Ce-și alinta bunul amic,
Cu zăhărel pe la botic.
Paradiziacă lumea lor...
Doi îngerași, gingaș decor,
Se hârjoneau sub flori de meri,
Fără de griji în primăveri.
Venit-a vremea lui Florar,
Lame de oțel în răni de jar,
De Paști, al mieilor Ignat !...
Carnagiul alb, însângerat.
Ieduți și miei, mute suspine,
Jertfiți pe-altarele “divine”,
Bucate “sacrului” festin,
Preacuviosului “creștin “...
Fetița plâns-a mult atunci,
Îl căută la râu, prin lunci,
Lacrimi de dor, la Lună Nouă,
În zori, s-au transformat în rouă.
Ieduțul ce fugea-n poieni
A înălbit fulgul în ierni,
Din sângele scurs în pământ,
A înflorit, în veri, mac sfânt.
Trecut-a timpul... O femeie
Cu păr roșcat, la o nedeie,
Dezmiardă un ciopor de iezi...
Ce nostalgii în ochii verzi !...
Dor visceral de sat, de munte,
De iedul alb cu pată-n frunte,
Tristețea ei și-al lui apus ?...
Sunt spini pe fruntea lui Iisus.
(02. 04. 2019, Reghin)
