Înainte vreme, curțile domnești românești serbau cu mare fast și evlavie Duminica Floriilor, Săptămâna Mare și Paștele, mărturie stând însemnările lăsate de călătorii străini veniți pe meleagurile noastre în acele timpuri, la fel ca și cele ale cronicarilor autohtoni.
În vechime, atât în Bizanț, cât și la Curțile domnești din Țările Române, Floriile se prăznuiau cu multă solemnitate. Domnitorul Țării Românești, însoțit de boierii săi, mergea la biserica Curții Domnești, pentru a asculta slujba religioasă ce se desfășura cu ocazia acestui eveniment. În biserică se cânta Polieleul și erau împărțite tuturor lumânări de ceară aprinse, la fel ca la Paște.
Sirianul Paul de Alep, însoțitorul mitropolitului Macarie, de la care avem o mulțime de date prețioase despre trecut, povestește că, în dimineața Duminicii Floriilor, în anul 1654, patriarhul Macarie a dăruit celor prezenți ramuri înverzite de pom, precum și flori albe culese de pe câmp, slujind, se înțelege, și liturghia.
“Joia Pocăinței”
În cele trei seri din Săptămâna Mare, duminică spre luni, luni spre marți, și marți spre miercuri, Vodă mergea la Biserica Curții Domnești, cu toată boierimea, și asculta utrenia, adică slujba de seară. Miercuri dimineața era obiceiul de a se face maslu - adică ungerea cu ulei sfințit, însoțită de rugăciuni - în Spătăria cea mică, unde, pentru aceasta, erau adunați și toți boierii Curții.
Maslul îl făcea mitropolitul, ajutat de arhierei și de preoții Curții; și după ce maslul lua sfârșit, marele vistiernic dădea cu mâna sa mitropolitului 4 galbeni, arhiereilor câte doi galbeni, iar preoților câte un galben. Fiecare boier mergea apoi în fața voievodului să-și ceară iertare dacă l-a supărat cu ceva, obicei care a fost transferat, mai pe urmă, zilei de joi.
În Joia Mare, domnitorul mergea din nou la Biserica Curții, alături de toată boierimea; la finalul slujbei se ducea la toate icoanele, se închina și își cerea și el iertare de la toți cei aflați înăuntrul edificiului sfânt, fiind apoi împărtășit cu sfintele daruri.
După domnitor urmau feciorii săi și apoi toți boierii, în funcție de rang. Paul de Alep numea Joia Mare “Joia Pocăinței”, deoarece așa era socotită în ritualul bisericii bizantine și slave ortodoxe. Dacă del Chiaro afirmă, pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu, că Joia era ziua Împărtășaniei, Antim Ivireanu spune că boierii se cuminecau unii joi, alții sâmbătă ori duminică.
Spălarea rituală a picioarelor, obicei strict ținut la Curtea Domnească din București
După împărtășanie, boierii erau cinstiți de domnitor cu un pahar de vin și apoi cu câte o cafea, tratația fiind urmată de ritualul “Spălării picioarelor”. La 1762, aceasta nu era o ceremonie obligatorie - așa cum arată Paul de Alep că se întâmpla în timpul domniei lui Matei Basarab -, ci se îndeplinea la dorința voievodului, participând atât domnitorul cu boierii, cât și Doamna cu jupânesele ei.
Obiceiul spălării picioarelor se făcea în amintirea faptului că și Iisus a spălat picioarele Apostolilor, ucenicii săi, și s-a ținut un timp la Curtea Domnească din București, mai strict decât în oricare altă țară europeană din Apus. El se desfășura în curtea Palatului domnesc, dacă timpul o permitea, iar cel care o săvârșea era mitropolitul țării, după rânduiala bisericii.
Mitropolitul începea prin a-și alege preoții care urmau să joace rolurile celor 12 apostoli. Înainte de a începe spălarea pe picioare a acestora, mitropolitul primea de la vistierie o fotă din cele bune, pe care o punea de jur împrejurul lui, ca un fel de șorț, un burete și un prosop. În apropiere se așeza un vas din argint, dar și ibrice de argint, ori din alt metal.
Unul dintre preoți sau dintre diaconi citea din Evanghelia lui Ioan, în așa fel încât toate acțiunile mitropolitului să corespundă versetelor din Biblie. După ce spăla rând pe rând picioarele ucenicilor, le ștergea cu prosopul. La final, mitropolitul se îmbrăca în veșmintele arhierești pe care le scosese înainte de a începe ritualul și făcea o serie de mătănii în fața vasului cu apă, în care își înmuia degetele și își făcea cruce. Vasul cu apă era apoi dus de către un preot la domnitor, care își făcea și el cruce, atingând apa din vas.
După terminarea spălării rituale a picioarelor, domnitorul mergea în odăile sale din palat, iar boierii plecau către conace. Era obiceiul să se dea celui ce ținuse locul lui Iuda, adică apostolului care l-a vândut pe Iisus, zece lei și un postav care costa 1 leu cotul (cotul era o unitate de măsură a textilelor).
