Cinstitului nostru cler, cinului monahal și binecredincioșilor creștini din Eparhia noastră, har și pace de la Dumnezeu, iar de la noi părintească binecuvântare!
Iubiți fii duhovnicești,
Hristos a înviat!
Înviind “a treia zi, după Scripturi” (I Cor. 15, 4), Mântuitorul nostru Iisus Hristos a confirmat, în mod concret, divinitatea Persoanei Sale și a lucrării Sale. Încredințați de acest adevăr fundamental, noi prăznuim, an de an, “Paștile cele de taină, care sfințesc pe toți credincioșii”. Totodată, prin acest praznic luminos, ne împărtășim de apa cea vie a credinței mântuitoare care țâșnește “nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos”, cum ne grăiește o cântare pascală.
În această aleasă și sfântă zi, preamărim minunea Învierii Domnului, cu voioșie și cu evlavie, având convingerea că, din zorii acelei Duminici memorabile când Iisus a ieșit din mormântul Său, nu moartea, ci viața stăpânește. Din acest motiv, exclamăm cu entuziasm: “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea” (Ps. 117, 24). Învierea lui Hristos este evenimentul fără pereche în istoria omenirii, fiindcă - așa cum afirmă Părintele Dumitru Stăniloae - “importanța ei întrece, în mod absolut, tot ce se întâmplă și se poate întâmpla în univers”.
Dreptmăritori creștini,
În primul rând, Învierea Domnului este importantă pentru că tirania cruntă a morții a fost spulberată. Precum în moartea noastră se arată ultima consecință adusă nouă de păcatul originar, așa în învierea trupului asumat de Hristos se arată înlăturarea ultimei manifestări a puterii păcatului asupra omului. “El, Care este începătura celor adormiți, Se face întâi născut din morți, pentru ca să deschidă trupului drumul învierii”, precum arată Sfântul Grigorie de Nyssa. Dacă moartea a acoperit cu o lipsă de sens întreaga noastră viață, învierea a readus-o în lumină și această lumină s-a răspândit peste toate. Prin ridicarea Sa dintre cei morți, Iisus ne-a arătat că moartea, “cel din urmă vrăjmaș” (I Cor. 15, 26), nu are ultimul cuvânt asupra vieții, drept pentru care putem striga: “Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?” (I Cor. 15, 55). Moartea nu este punctul definitiv cu care se încheie viața de aici, ci doar o virgulă care desparte cele două părți ale aceleiași fraze: viața de aici și viața de dincolo.
În al doilea rând, Învierea Domnului este importantă pentru că întreaga creație freamătă de o viață nouă. La bucuria Învierii, se asociază nouă, creștinilor, alături de oștile îngerești, însăși firea neînsuflețită, aceasta participând la slăvita biruință a Fiului lui Dumnezeu. O pace adâncă domnește acum pretutindeni, îngerii cântă în ceruri și oamenii, pe pământ, plini de bucurie, se îmbrățișează frățește. În același timp, în atmosfera exuberantă a primăverii, toate clocotesc de viață, întreaga făptură necuvântătoare își exprimă, în felul ei, dorința de a scăpa de sub robia pieirii, pentru a se bucura de “libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21). “Acum, valurile mării se îmbrățișează - zice Sfântul Grigorie Teologul -, iar norii se îmbrățișează cu raza soarelui, văzduhul cu vânturile, glia cu roadele sale. Acum, livezile se umplu de miresme și semințele încolțesc”. Credem aceasta, fiindcă Învierea este și trecere definitivă și totală de la moarte la viață a creației, care celebrează acest Paște minunat și eliberator.
În al treilea rând, Învierea Domnului este importantă pentru că, prin ea, se inaugurează pentru om o existență nouă și eternă. Învierea cea de a treia zi este, prin excelență, praznicul vieții a cărei putere pășește biruitoare, veac de veac, și se revarsă în veșnicie. Din clipa în care Hristos a părăsit mormântul Său, viața omului se descătușează de izolarea sa față de Izvorul etern al vieții și reintră în plinătatea ce i-o dă Dumnezeu, Dătătorul vieții. În creștinism, ținta supremă spre care se îndreaptă credinciosul este dobândirea vieții viitoare, așa încât suntem datori să trăim viața de aici în armonie cu Creatorul și să o înnobilăm cu roadele Duhului Sfânt (cf. Gal. 5, 22-23). Enunțând existența acestei vieți viitoare, creștinismul nu disprețuiește viața pământească, ci o socotește timp de pregătire pentru dobândirea mântuirii și fericirii veșnice, pentru împărtășirea totală din viața lui Dumnezeu Însuși. “Murind, să nădăjduim sigur că vom învia și vom viețui o viață desăvârșită și despărțită de toată moartea și de toată coruperea și ne vom înălța la ceruri și vom primi cinstea și slava cea întru Dumnezeu”, precum ne încredințează Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Înțelegând importanța praznicului pascal, ne simțim responsabili a face din viața noastră o “închinare duhovnicească” (Rom. 12, 1), un imn închinat virtuților morale și slujirii creștine. De calitatea vieții actuale depinde întru totul dobândirea vieții viitoare. Raportată la viața credincioșilor, trăirea tainică a Învierii lui Hristos este o naștere din nou, un alt mod de a trăi, precum subliniază pregnant Sfântul Apostol Petru: “Învierea lui Hristos din morți ne-a născut din nou spre nădejde vie” (I Pt. 1, 3). De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune că “moartea Domnului s-a făcut începutul înnoirii omenirii spre nestricăciune și viață nouă”. Fiind un dar de la Dumnezeu, această viață pământească trebuie prețuită legând-o mereu de veșnicie, cu certitudinea că numai viața eliberată de păcat și înnoită prin har poate cunoaște cu adevărat lumina și puterea Învierii lui Hristos.
