„Când a ajuns la locul numit Căpățâna, L-au răstignit acolo.” De aceea… ca să sfințească norodul cu însuși sângele Său, Hristos „a pătimit dincolo de poartă” (Evrei, 13, 1l). Din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Adam și Eva au fost izgoniți din Grădina Edenului, Domnul Hristos, trebuia să sufere dincolo de hotarele Ierusalimului. El a murit dincolo de poartă, acolo unde erau executați tâlharii și ucigașii. Pline de însemnătate sunt cuvintele: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13).
O mare mulțime a urmat pe Iisus de la sala de judecată la Golgota. Vestea cu privire la condamnarea Sa se răspândise în tot Ierusalimul și oamenii din toate clasele sociale și de toate rangurile s-au îndreptat spre locul crucificării. Preoții și conducătorii se legaseră printr-o înțelegere să nu facă nimic urmașilor Domnului Hristos, dacă El avea să fie dat în mâinile lor, și de aceea ucenicii și credincioșii din oraș și din împrejurimi s-au alăturat mulțimii. Doi tovarăși de tâlhărie a lui Baraba aveau să sufere moartea odată cu Domnul Hristos și asupra lor au fost, de asemenea, puse crucile pregătite pentru ei.
Povara Mântuitorului era prea grea pentru El, în starea lui de slăbiciune și suferință. De la Cina paștelui luată cu ucenicii Săi, El nu mâncase și nu băuse nimic. În conflictul cu forțele satanice din Grădina Ghetsemani, El fusese în agonie. Îndurase durerea teribilă a trădării și văzuse pe ucenicii Săi părăsindu-L, fugind de El. Fusese dus la Ana, apoi la Caiafa și la Pilat, fusese trimis la Irod și înapoi la Pilat. Din insultă în insultă și din batjocură în batjocură, de două ori torturat, bătut cu bice - toată noaptea avuseseră loc scene după scene de un caracter atât de aspru. Domnul Hristos însă n-a cedat, El n-a rostit nici un cuvânt decât pentru slava lui Dumnezeu. Un străin, Simon din Cirene, venind de la țară, se întâlnește cu mulțimea. El aude batjocurile și înjurăturile gloatei, aude repetându-se cuvintele disprețuitoare „Faceți loc pentru Împăratul iudeilor!” El se oprește plin de uimire în fața scenei și în timp ce își exprima mila sa, îl prind și pun crucea pe umerii Săi. Faptul acesta l-a făcut să considere luarea crucii Domnului Hristos ca o favoare și a rămas totdeauna, cu bucurie, sub povara ei. Nu puține femei se aflau în mulțimea ce urma pe Cel nevinovat la locul execuției. Și în timp ce Domnul Hristos cădea leșinat sub povara crucii, ele izbucneau în vaiete jalnice: a trezit în inima sa o profundă milă: „Fiice ale Ierusalimului”, a spus El. „Nu mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri” (Luca 23: 28). El a văzut un simbol al nimicirii finale ce avea să vină asupra Lumii. El spusese: „Atunci vor începe să zică munților: Cădeți peste noi! Și dealurilor:
„Acoperiți-ne! Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat”? (Luca 23, 30-31). Nu puțini dintre cei care-i adresaseră osanale, pentru că atunci era popular să facă astfel: acum se alăturau strigătului: „Răstignește-L! Răstignește-L!”. Când Domnul Hristos a intrat în Ierusalim, speranțele ucenicilor crescuseră în cel mai înalt grad. Ei stătuseră strâns lângă Învățătorul lor, considerând că era o mare onoare a fi în legătură cu El. Acum însă, în umilirea Sa, ei îl urmară de la distanță. Erau plini de durere și zdrobiți, dezamăgiți în speranțele lor. Mama Domnului Hristos a văzut cum mâinile sale se întind pe cruce, ciocanul și cuiele fuseseră aduse, erau acolo, și în timp ce bătute fiind, piroanele intrau în carnea moale. Ucenicul cu inima zdrobită a dus departe de scena aceea plină de cruzime trupul leșinat al mamei lui Iisus. În timp ce soldații își duceau la îndeplinire îngrozitoarea lor lucrare, Domnul Hristos se ruga pentru vrăjmașii săi: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac.” Iertarea este oferită tuturor în dar. Toți cei ce nu pot avea pace cu Dumnezeu și pot moșteni viața veșnică.
De îndată ce Domnul Iisus a fost pironit pe cruce, aceasta a fost ridicată de bărbați puternici și trântită cu violență în groapa mai dinainte pregătită. Faptul acesta a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să sufere cea mai cumplită durere. Pe când puneau la cale moartea Domnului Hristos, Caiafa declarase că este mai de folos să moară un om pentru a salva întreaga națiune. Acum, ipocrizia lor a fost dată pe față. Cu veacuri înainte de răstignire, Mântuitorul profețise felul tratamentului la care avea să fie supus. „Căci niște câini mă împresoară, o ceată de nelegiuți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile și picioarele, toate oasele aș putea să mi le număr. Ei însă pândesc și mă privesc, își împart hainele mele între ei și trag la sorți pentru cămașa mea”. Tunica Lui fusese țesută de-a-ntregul, fără cusătură, și ei au zis: „să n-o sfâșiem, să tragem la sorți a cui să fie”. „Dacă ești Tu fiul lui Dumnezeu”, spuneau ei „pogoară-Te de pe cruce!” să se mântuiască pe sine însuși, dacă El este Hristosul, alesul lui Dumnezeu. Pentru Iisus, în agonia Sa pe cruce, a venit o rază de mângâiere, a fost rugăciunea tâlharului pocăit. „Pentru noi este drept”, suspina el „căci am primit răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut nici un rău.” (Luca, capit. Nr. l3 versetul 41) „Doamne, adu-ți aminte de mine”, striga el, când voi veni în Împărăția Ta (Luca l3:42). Răspunsul veni imediat. Tonul era plăcut și melodios, cuvintele pline de iubire, compasiune și putere: „Adevărat îți spun astăzi că vei fi cu Mine în Paradis”. Mulți au fost gata să-L numească Domn, atunci când făcea minuni, sau atunci când a înviat din mormânt, dar nimeni altul, în afară de tâlharul pocăit care l-a salvat în ceasul al unsprezecelea nu L-a recunoscut atunci când murind, atârna pe cruce. În ceasul morții sale, Domnul Hristos și-a adus aminte de mama Sa, privind la fața ei, lovită de durere, și apoi la Ioan, El le spune: „Femeie, iată fiul tău”, apoi lui Ioan „Iată mama ta”; și s-a făcut întuneric peste toată țara, până la ceasul al nouălea (Luca, capit. Nr. l3:44). Iisus a strigat cu glas tare: ELI, ELI, Lama Sabachthani! (Matei 27:46) Dumnezeul Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei cap. nr. 27, versetul 46). Domnul Iisus a strigat „S-a sfârșit! Tată în mâinile Tale îmi încredințez duhul!” (Luca, cap. nr. 23, versetul nr. 46). Prin credință, Domnul Hristos a fost biruitor. Niciodată până atunci pământul nu mai fusese martor al unei asemenea scene. Mulțimea stătea ca paralizată și cu respirația întretăiată privea la Mântuitorul. Din nou întunericul s-a lăsat asupra pământului și un bubuit asemenea unui trăsnet puternic a fost auzit. Un puternic cutremur a avut loc. Oamenii erau trântiți unii peste alții în grămezi. A avut loc o scenă nemaivăzută, confuzie și panică. Stânci s-au desprins din munții din împrejurimi și sfărâmându-se jos în câmpie. Morminte s-au deschis și morții au fost aruncați în afară din locurile lor. Creațiunea părea că este pe punctul de a fi spulberată. Preoții, conducătorii, soldații cei care L-au omorât și gloata mută de groază zăceau cu fața la pământ. Când strigătul „S-a sfârșit!” a ieșit de pe buzele Domnului Hristos, preoții oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Pământul a început să se zguduie și să tremure. Căci Domnul Însuși se apropie. Cu un zgomot puternic perdeaua dinăuntrul templului este ruptă de sus până jos, deschizând lor, privirii mulțimii, un loc ce era odată plin de prezența lui Dumnezeu. Dar iată, perdeaua este ruptă în două. Totul este cuprins de groază și confuzie. Preotul stă gata să înjunghie victima, dar cuțitul cade din mâna sa fără putere și mielul scapă! Tipul întâlnește antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Se pregătește o cale nouă și vie pentru toți: Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: „Iată-mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”. „Cu însuși sângele Său, El a intrat în locul Prea Sfânt, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică.” (Evrei, capit. Nr. 11, versetul nr. 7, cap. 9,12).
Domnul Iisus nu și-a încheiat viața până când n-a dus la îndeplinire lucrarea pe care a venit să o facă și odată cu ultima Sa răsuflare El a exclamat „S-a sfârșit” (Ioan, cap. nr. 19, versetul nr. 30).
