Pentru a-i determina pe credincioși să muncească, Sfântul Ioan Gură de Aur le prezenta nenumărate exemple din Sfânta Scriptură, prin care scotea în evidență demnitatea acordată muncii de drepții Vechiului Testament. Astfel, amintește pe Avraam, care primind pe cei trei oaspeți la stejarul Mamvri (Gen. 18, 1-8), a alergat la turmă să aducă cele necesare, iar soției sale i-a poruncit să pregătească ea însăși de mâncare. La fel Moise a părăsit onorurile regale pentru a merge cu frații săi să frământe pământ și să facă cărămizi.
Din Noul Testament, Sfântul Ioan prezintă ca pilde vrednice de urmat pe Iisus Hristos și pe ucenicii Săi, accentuând că și noi suntem datori să muncim, fiindcă “suntem discipolii acestor pescari, vameși, făcători de corturi și ai Aceluia care a fost hrănit în casa unui dulgher și care a binevoit să aibă ca mamă pe logodnica acestuia”. Dar marele predicator aduce ca exemplu de muncitori harnici și pe preoții din jurul Antiohiei, zicând: “Ziua aceasta va fi mare sărbătoare, datorită prezenței fraților noștri; i-ați vedea pe fiecare dintre frații de aici, când înjugând boii la jug, când urcându-se în sfântul amvon și cultivând sufletele ce le sunt încredințate; i-ați vedea când cu secera în mână, tăind spinii pământului, când curățind prin cuvânt sufletele de păcate. Ei nu roșesc că muncesc, cum roșesc locuitorii orașului nostru”.
Această învățătură contrastează flagrant cu aceea a antichității, care disprețuia munca, îndeosebi cea manuală, așa cum se vede din sfaturile date de un părinte fiului său: “Să nu te faci zidar, căci lucrând afară vei căpăta guturai, vei fi mereu murdar și mereu supus altora. Nu te face nici țesător, căci vei avea genunchii la înălțimea bărbii și n-ai mai ieși niciodată la țară. Nu te face vopsitor, nici cismar, ci du-te la școală, învață carte, fă-te învățat”.
Este de sine înțeles că Sfântul Ioan nu împărtășea această disprețuire a muncii: dimpotrivă, el se străduiește să exalteze superioritatea muncitorului, care prin munca sa dă un scop vieții sale, în comparație cu cei care-și petrec zilele în lux inutil: “Întrebați-l pe agricultor și vă va spune pentru ce înhamă boii, pentru ce trage brazdele, conduce plugul; negustorul vă va spune pentru ce cutreieră mările, pentru ce tocmește lucrători și face plăți; zidarul, cismarul, fierarul, brutarul, orice meșteșugar vă va arăta rațiunea meseriei lor. Dar voi când vă împodobiți așternutul cu argint, dacă vă întreabă cineva, care este rațiunea, ce veți avea să răspundeți?”
După Sfântul Ioan, puțin interesează funcțiunile pe care le deține cineva; necesitatea și noblețea muncii nu depind de ele, ci de duhul care însuflețește munca. Sfântul Pavel era cărturar, a fost discipol al lui Gamaliil și în cursul cutreierării marilor orașe industriale, în care întâlnea ateliere de “țesători de corturi”, căuta să se tocmească în vreun atelier, unde, de-a valma cu sclavii, își exercita învechita meserie de țesător. Această meserie obscură nu-i asigură întotdeauna cele necesare traiului, și, după pitorescul cuvânt al Sfântului Ioan, i se întâmplă să se culce fără să fi cinat. Muncește, deci, “zi și noapte în trudă și osteneală”, deși dorește să se consacre în întregime apostolatului și deși are oarecare drept să trăiască pe urma acesteia, pentru a-și păstra independența, și să-i poată ajuta pe frații neputincioși și să le dea, în persoana sa, un model cât se poate de desăvârșit de viață integră creștină. Căci existau mii de pretexte și de expediente să te sustragi legii muncii. Însă, muncitorul creștin nu are dreptul de a rămâne inactiv.
Sfântul Ioan face dese aluzii la ascultătorii săi, dovedind că vrea să le dea o idee înaltă despre munca în sine, despre demnitatea muncii. Acel care le-a descoperit definitiv tuturor creștinilor noblețea muncii manuale este Apostolul, care “propovăduind nu și-a părăsit meseria, ci cosea piele și trăia într-un atelier”. Exagerând puțin, Sfântul Ioan are o predilecție de a înfățișa condiția umilă a Sfântului Pavel, “un om obișnuit, ascuns până atunci într-o dugheană, mânuindu-și custura”, având o meserie obscură.
Sfântul Ioan constată că “marea nenorocire a vremii noastre, izvorul tuturor nenorocirilor, este convingerea multora că munca și meseriile sunt o dezonorare. Lor nu le este rușine să păcătuiască, să-l ofenseze pe Dumnezeu; ei nu roșesc decât agonisindu-și în mod cinstit cele necesare traiului și îi vezi cum se duc la ușa altora, supărându-i pe toți, tot mai vicioși, mai vrednici de dispreț, din zi în zi”. E drept că de la jumătatea secolului IV, disprețuirea tradițională a muncii scăzuse. Influența Evangheliei se făcuse resimțită și Biserica dăduse pildă, sfătuindu-i pe episcopi și pe preoți să muncească cu brațele lor, ridicând în scaunul de episcop meșteșugari și păstori. Sfântul Ioan, la rândul său, ținând seama de aceste exemple, proclamă superioritatea muncitorului creștin față de bogatul leneș: “Acești posesori de averi mari sunt, la dreptul vorbind, niște sclavi, cu atât mai robiți cu cât bogăția lor e mai îmbelșugată. Și în fiecare zi e destul ca umbra lor să-i facă să tremure, căci de aici se nasc loviturile perfide, lăcomia, ura și alte multe nenorociri nenumărate. Și adeseori îl vedeți pe cel care posedă zeci de mii de talanți de aur, îngropați și ascunși, invidiind fericirea muncitorului care-și agonisește hrana din munca brațelor sale”.
În sfârșit, Sfântul Ioan ne înfățișează o sinteză a concepției sale despre demnitatea muncii, exaltând munca manuală și reliefând pilda Sfântului Pavel: “Nu munca trebuie privită ca o rușine, ci inactivitatea și faptul de a nu avea nimic de făcut, căci dacă munca ar fi fost o rușine, Pavel n-ar fi lucrat și nu s-ar fi mândrit cu aceasta, el care spune: Dacă propovăduiesc Evanghelia, nu o fac ca să râvnesc la glorie. Un om care stăpânea demonii, care era medicul lumii întregi, căruia i-au fost încredințați toți locuitorii pământului și a cărui grijă îmbrățișa toate Bisericile care sunt sub soare, toate popoarele și toate cetățile, lucra zi și noapte fără să respire în mijlocul tuturor acestor trude. Și noi asupra cărora nu apasă nici a mia parte din grijile sale, care nici nu-i putem cuprinde cu mintea noastră întinderea ei, ne petrecem toată viața în inactivitate. Vă întreb, cum ne putem justifica, ce nădejde de iertare putem avea? Izvorul tuturor relelor care s-au abătut asupra vieții omenești a fost faptul că mulți au considerat ca o mare onoare să nu se apuce de meșteșug, ca fiind o ultimă degradare, de a te arăta că te pricepi la ceva. Pavel nu se rușina să mânuiască custura, să coase piele, vorbind în același timp cu cei mari, dimpotrivă, el se mândrea când din toate părțile veneau la el oameni aleși, de vază. Nu numai că nu se rușina, dar mai mult, el sublinia în scrierile sale ca pe o stelă de bronz amintirea meșteșugului său. Ceea ce învățase în copilărie, nu încetase să practice în continuare, chiar după ce a fost răpit în al treilea cer, introdus în paradis și inițiat de către Dumnezeu în mistere negrăite. Iar noi, care nu suntem demni nici să-i desfacem încălțămintea, ne rușinăm de ceea ce pe el îl făcea mândru; cădem zilnic în dezordine, nu ne întoarcem niciodată spre bine, și nu vedem în aceasta niciun motiv de rușinare, iar a duce o viață onorabilă de pe urma trudei drepte, noi fugim ca de un lucru umilitor și ridicol. Ia spuneți-mi, ce nădejde mai putem avea atunci în mântuire?”
În esență, Sfântul Ioan Gură de Aur, inspirându-se după Sfântul Pavel, reduce noblețea muncii omenești și îndeosebi aceea a muncii manuale, la trei puncte: 1. Cel care muncește este independent: efortul muncii este că omul activ nici nu primește nimic de la alții, nici nu lâncezește în inactivitate; 2. Cel care muncește dă și altora: este într-adevăr o lucrare spirituală a muncii pentru a răspunde nevoilor altora și nimic nu egalează această muncă; 3. Cel care muncește evită sminteala și cerșetoria; este o rușine pentru omul sănătos la trup și capabil să se susțină singur, să facă apel la caritate. Acela este “un vânzător al lui Hristos”.
