9 MAI 1877 - PROCLAMAREA INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI

Distribuie pe:

Înainte de a deveni evidență istorică, independența României a fost năzuință, aspirație de durată - o aspirație întretăiată periodic de palide și pasagere întruchipări ale ei, îngăduite de împrejurări istorice care-și destrămau vălurile dătătoare de speranțe “precum se risipește fumul...” și se ofilește floarea în grădină sau în glastra din vitrină. În deplină consonanță cu istoriografia de specialitate - și, deci, cu adevărul istoric obiectiv, care nu suferă contradicție și nici clătinare - cucerirea independenței de stat a României este prezentată ca “rezultat al unui îndelungat proces istoric, chintesență firească a întregii dezvoltări a societății românești”. Dobândirea independenței de stat a țării a reprezentat, totodată, încununarea a sute de ani de lupte eroice ale poporului nostru pentru dezrobirea sa de sub apăsătorul jug turcesc. Reperele acestui drum de luptă, de speranțe și de jertfe se cunosc: Pământul, limba și “legea”. Ele sunt constantele prezenței noastre neîntrerupte aici, unde ne-am pomenit din străfunduri de istorie. Toate trei - simultan, niciodată despărțite - ele au hrănit la înalte cote de angajare obștească arzânda sete de libertate națională, de jalea căreia, când le lipsea “ne-au răposat și moșii și părinții”. Cucerirea independenței la 1877 avea să ducă firesc - dar nu fără jertfe - la desăvârșirea unității statale a României, realizată în 1918. Aceasta, “nu este nici opera unui om, nici a unei provincii, nici a unei generații. Ea este rezultatul luptelor susținute vreme de veacuri de cei mai buni fii ai poporului român. Unitatea noastră națională a fost cimentată nu numai prin sângele eroilor noștri, ci și prin jertfele gânditorilor și scriitorilor care din secolul XV încoace, au îndurat pentru ideile lor temnița și exilul. Ei au fost promotorii mișcărilor și luptelor care au dus întru sfârșit la această unitate atât de mult visată”. Lor li s-au adăugat muncitorii și țăranii români din Transilvania și din celelalte “țări” românești, într-un elan de pilduitoare consimțire panromânească la idealul care însuflețea de veacuri întregul nostru popor. Instrucțiunile pastorale ale vlădicilor, sfaturile cronicarilor și istoricilor, versurile poeților, predicile preoților, articolele ziariștilor care au făcut din meșteșugul lor un apostolat, au trezit în sufletul poporului conștiința națională.

Urmărind să scuture definitiv dominația turcească și să asigure tânărului stat român independența și suveranitatea deplină, guvernul și parlamentul țării, folosind cu pricepere împrejurările create prin începerea războiului dintre ruși și turci, au proclamat, la 9 mai 1877, România, țară independentă și suverană. Pentru asigurarea suveranității naționale, România a început la 19/31 iulie 1877, războiul de independență, participând alături de armatele rusești la luptele împotriva turcilor pe teritoriul Bulgariei. La purtarea războiului de independență și suveranitate națională a contribuit și Biserica Ortodoxă Română, după cum mărturisesc documentele vremii și scrierile publicate mai târziu. Socotind că războiul pe care-l purta atunci România era “un război drept, un război de eliberare națională”, în care ostașii români apărau cu eroism independența și libertatea poporului, Biserica Ortodoxă Română, prin preoții săi, a sporit în sufletul ostașilor români curajul și bărbăția, întărind încrederea în biruința deplină și în dreptatea cauzei pentru care luptau.

Războiul de independență a fost înțeles de întreg poporul român, ca luptă cu armele pentru obținerea dreptului la libertate și unitate. Mărturia acestei înțelegeri o constituie entuziasmul și eroismul cu care românii dinăuntrul României au acceptat și au luptat în timpul războiului, dar mai ales această mărturie o constituie atitudinea pe care au avut-o față de războiul purtat de românii din România, frații lor “români” din afara hotarelor, îndeosebi din Transilvania. Într-adevăr, unitatea de neam, unitatea de limbă, unitatea de credință și de ideal și unitatea de luptă au făcut ca ecourile războiului de independență în sufletele românilor din Ardeal să se prefacă în atitudini practice, care s-au manifestat prin: încadrarea ca voluntari în armata română a tinerilor din regiunea Sibiului și Făgărașului; prin strângerea de ajutoare pentru armata de pe front și pentru răniții din spitale, inițiată de femeile române din Sibiu și de Comitetul românilor din Brașov și generalizată în toată Transilvania, prin apeluri și liste de subscripții. Diferite ordine și medalii acordate de către Stat clerului român de toate treptele ierarhice pentru strădaniile depuse în slujba ostașilor români, pentru activitatea depusă de clericii români pe front și în țară au constituit dovada recunoașterii din partea țării și a poporului, a contribuției aduse de clericii români la purtarea războiului de independență.

Proclamată la 9 mai 1877, de parlamentul țării, independența de stat și suveranitatea națională a României trebuia câștigată prin fapte de arme. Și aceasta s-a înfăptuit prin victoriile obținute de armata română, după 19/31 iulie 1877, alături de armata rusă împotriva armatelor otomane. La Grivița, Plevna, Smârdan și Rahova, armata română a înscris pagini de glorie care vor rămâne nepieritoare în istoria poporului nostru.

Într-un entuziasm însuflețit și pătrunși de puternicul sentiment al dragostei pentru țară și popor, ostașii români au dat din nou dovadă de vitejia și virtuțile de veacuri ale neamului. Conștienți că ei luptă pentru o cauză dreaptă și sfântă a tuturor românilor, ostașii români au făcut să rodească pe câmpul de luptă independența țării, să asigure suveranitatea statului și să sporească prestigiul poporului român în rândul celorlalte popoare. Vitejia ostașului român a uimit pe toți aceia care credeau prea puțin în biruința unei armate tinere. Corespondenții ziarelor contemporane, oameni de stat și atașați militari străini au fost însă obligați ca, în cele publicate, să recunoască contribuția importantă a armatei române pentru dobândirea victoriei și să nu aibă decât cuvinte de laudă pentru vitejia acestei armate.

Proclamarea Independenței de Stat a României, la 9 mai 1877, a constituit un eveniment ce a cunoscut o vie reflectare în conștiința tuturor românilor. Trăind de o parte și de alta a Carpaților, ei au împărtășit același entuziasm și aceeași hotărâre de a sprijini, din toate puterile, efortul de război al țării. Alături de munteni, moldoveni și olteni, care s-au înfruntat vitejește cu turcii la Dunăre, transilvănenii, bănățenii și bucovinenii, aflați încă sub dominație străină, au căutat să-și aducă și ei aportul la câștigarea bătăliei.

 

 

                                                               

Lasă un comentariu