Cuvânt înainte - la întâlnirea de 60 de ani de la absolvire, Sighișoara - 2019 -
Spuneam, cu ceva timp în urmă, că întrevederile noastre la 10 ani, la 5 sau anual (cum le facem de la o vreme încoace, noi, cei din Generația Noveanu), își au un rol tămăduitor al sufletului trecut prin încercările vieții, care ne-au diferențiat tipologic, față de anii copilăriei și adolescenței.
La aceste revederi, ziceam, că ar trebui să trăim o reîntoarcere la timpul floral al sufletului, acolo unde puritatea și inocența nu erau trecute prin tăvălugul social; acolo unde nu eram profesori, ingineri, medici, chimiști, tehnicieni etc.
Imaginea lui Silviu Oană (pe când era Director al Camerei de Comerț Exterior a României), la revederea de 30 de ani (1989), când, la ora de dirigenție bătea darabana pe banca-pupitru, am fost transpus în atmosfera clasei de odinioară, la întoarcerea “Fiului risipitor” și revenirea la obârșii, la copilărie, la acel timp revolut.
În timp ce noi aveam o teamă a neprevăzutului înaintea unui extemporal sau a unei teze, anunțate dinainte de către profesorii exigenți, chiar foarte exigenți (Racotă Tuliu, Hândoreanu, Fluieraș, Noveanu...), în cele două-trei minute până la intrarea profesorului la clasă, Silviu Oană toboșărea cu palmele pe bancă, înviorându-ne.
La polul opus al exigenței, cel al științelor social-istorice, profesorul (Băltescu M.) era obligat, prin Dictatura comunistă, să trâmbițeze măreția vremurilor “roșii” (sovietice). Atunci m-am folosit de un truc apologetic: Am început teza la Istorie cu un slogan învățat în clasa a VII-a, știind “superficialitatea” profesorului și plictisul său la corectarea tezelor. Așadar, am pornit-o cu sloganul: “Înainte de 25 August 1944, România burghezo-moșierească se caracteriza prin: o agricultură înapoiată, o industrie slab dezvoltată, prost utilată, distribuită în mod anarhic pe teritoriul patriei noastre și lipsită de principala ei bază: Industria Constructoare de Mașini. Țara noastră se afla la cheremul imperialiștilor de peste hotar, care, împreună cu moșierii și capitaliștii români, au jefuit fără rușine bogățiile țării, silind milioane de oameni să ducă o jalnică existență, de robi. De aceea, cu toată avuția țării și cu toată hărnicia poporului român, România burghezo-moșierească se caracteriza printre cele mai sărace țări de pe glob”.
Ei, bine, am primit nota 10 (zece), deși printre rânduri (pe care nu le-a citit) am scris un fel de “Capra cu trei iezi”.
Ei, bine, am primit nota 10 (zece).
De atunci i-am intrat în grații. Dar, câte amintiri plăcute le-am lăsat în sertarul uitării? Bunăoară, în sărăcia noastră materială, când societățile mixte româno-sovietice, impuse de Stalin și numitele SOVROM-uri, ne jefuiau bogățiile noastre naturale sub pretextul “despăgubirilor de război”, când trupele rusești încă staționau în țara noastră (și în Sighișoara) și se ghiftuiau, noi (interniștii), cei veniți de la țară și găzduiți la internat, nu aveam nici forfecuță pentru tăiatul unghiilor. Foloseam, cu multă disteritate, lama de bărbierit, uzată. Saltelele și perinile le umpleam cu paie. Doamne, ce plăcut era! Când ne așezam în pat, ne învăluia aroma florilor și a spicelor de grâu de la arie (locul de treieriș al snopilor). Eram mulțumiți cu acel “dat” de Pruncul Sfintei Fecioare Maria.
Părinții mei, dascăli model, de dăruire, ai satului ne trimiteau lunar, prin poștă, jumătate din câștigul lor lunar (mie și surorii mele, Natalia), suma de 440 de lei. Plata căminului și a mesei fiind de 200 de lei/persoană, ne mai rămâneau câte 20 pentru diverse cheltuieli, insuficienți pentru rechizite și câte o înghețată. Însă, m-am descurcat. Colectam, zilnic, sticle și borcane goale din cămin și le vindeam la Alimentară, primind o sumă “măricică” de bani, pe care o împărțeam cu soră-mea. Eram mulțumiți, liniștiți; nu știam ce-i frica, stresul, depresia, iuțeala în vorbirea de astăzi, generată tocmai de frică și stres; vorbire rapidă, fără pauze între cuvinte, fără virgule și fără intonații (vorbire păsărească).
(Va urma)
