Mai importantă decât povara blestemului muncii, menționat în textul biblic, este starea sufletească a omului care la strângerea recoltei își dă seama, plin de bucurie, de rezultatul muncii sale, zmulgând naturii, cu vigoare tenace și hotărâtă, neîncetat, rodul muncii sale, devenind tot mai puternic și mai conștient de destinul său. Ori, tocmai aceasta este, în deznădăjduirea aparentă care-l copleșește mereu, puterea binecuvântării, care-l face să fie om. Omul este stimulat în munca sa și de perspectiva beneficiului pe care i-l aduce aceasta. Așa se întâmplă și cu țăranul: atunci când vede că ogorul său și sămânța pe care o împarte pe acesta aduce roadă înmulțită și când înfloresc semănăturile, atunci nu se mai dă înapoi de la trudă, ci stă zi și noapte de veghe ca munca lui să nu fie zadarnică.
Muncitorul are, deci, în vedere, și munca și randamentul ei, el cumpănește toate la un loc și eforturile și răsplata lor. Eroul nu socotește rănile, reversul, moartea; ci și trofeele, victoria și toate celelalte onoruri. Așa se ajunge la eroism. Agricultorul nu se uită numai la ogorul pe care trebuie să-l lucreze, nici la truda pe care i-o cere munca agricolă, ci are înaintea ochilor și aria și teascul. Așa se apucă de lucru.
Vorbind despre munca omului și despre roadele pe care le poate dobândi, Sfânta Scriptură folosește cuvântul ,,binecuvântare”. Căci roadele muncii nu provin nici din pământ, nici din natură, nici din colaborarea omului cu natura, ci din binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru Sfântul Ioan, omul se află într-o anumită poziție față de Dumnezeu, prin faptul că muncește. Nu atât datorită atitudinii cu care muncește, ci și pentru că e supus, într-un mod deosebit, acțiunii Providenței asupra lucrării sale. De altfel, atitudinea omului este strâns legată de acțiunea divină. Dacă în munca sa, omul rămâne supus Domnului, acesta îi va binecuvânta munca, iar dacă, dimpotrivă, își va întoarce arta sa în scopuri egoiste, pentru a “se bizui pe munca sa”, în zadar își va uni strădaniile cu semenii săi, ca să construiască un turn; tipul acestei strădanii zadarnice este întreprinderea construcțiilor de la Babel: Vedeți cu câtă siguranță vor să înceapă construcția, necunoscând că, “dacă Domnul n-ar clădi casă, în zadar se ostenesc cei care construiesc”. “Să ne facem un oraș”, zic ei, nu pentru Dumnezeu, ci “pentru noi” ... “și să ne facem faimă înainte”. Vedeți rădăcina răului? Ca să ne bucurăm, zic ei, de o pomenire veșnică, ca să-și amintească lumea mereu de noi. Întreprinderea și lucrarea noastră vor fi în așa fel încât nu vor fi date nicicând uitării. Și să facem acestea “înainte de a ne împraștia pe fața a tot pământul”. Până ce mai suntem încă împreună, zic ei, să facem lucrul la care ne-am gândit, pentru a lăsa generațiilor viitoare o amintire veșnică. Mai există și în zilele noastre mulți care-i imită, care vor să-și facă din lucrarea lor faimă și care construiesc case strălucite, băi, porticuri, alei. Dacă-i veți întreba pe fiecare, pentru ce-și fac rău și se ostenesc și fac atâtea cheltuieli, care nu servesc la nimic, nu veți primi alt răspuns decât cuvintele: pentru a se păstra (despre mine) o amintire veșnică, și ca să se spună că acea casă aparține cutăruia, și câmpul cutăruia.
Ideea despre colaborarea lui Dumnezeu cu munca omului, pentru ca aceasta să reușească, o întâlnim adesea la Sfântul Ioan. “Puteți să vă tot petreceți nopțile veghind, să vă sculați dis-de-dimineață, să întârziați clipa somnului vostru, să vă petreceți toată vremea în munci istovitoare și în suferință, fără ajutorul de sus, toate aceste strădanii omenești vor fi zadarnice, și nu veți câștiga nimic din atâta ardoare”.
