Vineri, 17 mai 2019, se împlinesc unsprezece ani de când a plecat la Cer mult iubitul nostru Părinte Ioan Iovan, ctitor spiritual și duhovnic al Sfintei Mănăstiri Recea, timp de aproape șaptesprezece ani.
În toți acești ani, Părintele Ioan a slujit zilnic Sfânta Liturghie, a predicat, a spovedit, a dat sfaturi oamenilor veniți din toată țara, însetați de o viață duhovnicească autentică. Părintele i-a învățat să iubească Sfânta Liturghie, să se spovedească, să aibă credință și dragoste.
La o vârstă înaintată (69 ani), în toamna anului 1991, Părintele a fost chemat în inima Ardealului, să revigoreze viața spirituală din această zonă a țării, mult încercată. Și a făcut-o cu multă dragoste, jertfă și dăruire. Plin de optimism și de credință și mai ales de iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni, Părintele știa să ridice fiecare suflet din starea de decădere și să-i deschidă un nou orizont asupra vieții. Mulți nu i-au înțeles această dragoste pentru om și a fost interpretat greșit, dar credincioșii care s-au folosit de această carismă a Părintelui, nu-l pot uita. În inima lor va rămâne pururea viu prin toate sfaturile, încurajările și - nu în ultimul rând - dezlegările de păcate primite. Până seara târziu, stătea la biserică și primea și pe ultimul om, indiferent de poziția sa socială.
Anii de închisoare, pe care i-a făcut pentru credință, pentru Sfinția sa nu au fost pierduți, au fost câștigați. Acolo și-a dat examenul, în fața lui Dumnezeu, de dragoste, de trăire și de credință adevărată. Cum putea să suporte atâta suferință și atâta nedreptate și atâtea lucruri grele și urâte dacă nu s-ar fi “scăldat” la un moment dat în harul lui Dumnezeu? Văzându-l iubitor și plin de caracter, de trăire, de iubire, de adevăr, Dumnezeu i-a dat har cu prisosință, care l-a întărit să treacă peste toate umilințele și torturile la care a fost supus în închisoare.
Părintele iubea foarte mult neamul românesc, pentru care și-a jertfit toată viața. La hirotonirea ca ieromonah, de către episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, a primit mesajul vieții euharistice “de a deschide cerul la oameni și de a nu-l închide”. Sfinția sa s-a identificat total cu acest deziderat în toți cei 58 de ani de preoție, în fiecare zi, în orice condiții, chiar și în închisoare, printr-o dăruire totală, spre folosul acestui neam mult încercat.
Azi îi aducem recunoștință profundă pentru că ne-a mângâiat sufletele noastre și ale tuturor care i-au ieșit în calea vieții. Și acum continuă să ne mângâie și să ne ajute dacă îi cerem ajutorul. După plecarea Sfinției sale la Domnul, mulți credincioși care nu l-au cunoscut, dar au auzit de puterea rugăciunii sale, au venit și vin în continuare, în fiecare zi, să se închine la mormânt și să-i ceară ajutorul, plecând apoi cu liniște, pace în suflete și mai multă credință în Dumnezeu.
Chipul său, blând și luminos, va rămâne în veșnicie ca o făclie pururea arzând pentru neamul românesc.
Veșnică să-i fie pomenirea!
Slujba parastasului se va oficia duminică, 19 mai, după Sfânta Liturghie, la Mănăstirea Recea.
