ROMÂNIA ÎNTRE A FI ȘI A NU FI A EUROPEI

Distribuie pe:

Cui i-ar fi trecut, bunăoară, prin minte să anticipeze că, odată intrați în Uniunea Europeană, românilor li se va tăia elanul cu care au pornit și care în perioada premergătoare aderării bătea un adevărat record, încât i-au băgat în sperieți și pe cei mai sceptici occidentali? Din contră, chiar acesta părea oxigenul ce ne dădea speranța că după terminarea izolării la care am fost condamnați atâta vreme, ne vom schimba radical la față și vom adopta cu toții o altă mină, o înfățișare de popor care știe ce vrea și încotro să o apuce pe drumul cel mai drept pentru schimbarea unui destin care secole de-a rândul, și mai ales în ultima vreme, ne-a fost atât de afectat.

Surpriza a fost însă de o cu totul altă culoare. Ne-am cufundat mai adânc în cenușiul nostru, încetinind în loc să accelerăm motoarele, trăgând-o pe dreapta tocmai atunci când trebuiau atât de multe lucruri de făcut. În loc să întărim, de această dată dinăuntrul, fapt mult mai avantajos, colaborarea cu occidentul a fost diminuată simțitor până la o limită atât de îngrijorătoare încât poate fi ușor compromisă. Mai mult decât atâta, continuăm să facem pe deștepții, sfidându-i pe unii, dând sfaturi altora, uitând handicapul pe care îl avem de recuperat în toate domeniile: economic și social-politic, pe tărâmul organizării și funcționării instituționale, al justiției și al modului de viață civilizat. În aroganța noastră nedisimulată, pe care niciodată nu uităm să o afișăm cât mai enervant și ostentativ, am uitat acea postură atât de utilă a elevului silitor, conștient de hăul în care se află față de noii colegi de clasă, și care, pentru a scăpa de ingrata postură de a fi privit de sus sau de a fi ținut la distanță, nu are o altă șansă decât aceea de a munci pe brânci pentru a recupera decalajul care îl desparte.

Poate că lucrurile nu ne-ar fi mers toate pe dos dacă românilor li s-ar fi oferit o altă șansă de politică internă și o altă educație în toți acești ani de zbuciumate frământări din decembrie 1989, și mai ales după momentul ianuarie 2007, adică un alt președinte și un alt prim-ministru, un alt Parlament, o altă clasă politică, cu niște oameni responsabili care să-și cunoască nu numai menirea, dar și obligația atât de elementară și de bun simț, că odată intrat într-un joc ești moralicește dator să respecți regulile acestuia, mai ales că interesul ne-ar fi aparținut.

Românii însă au gafat mereu în ultimele două decenii, poate și mai înainte, luându-se mereu după vorbe și aparențe la desemnarea conducătorilor săi. Nu spunem că oponenții actualilor ar fi fost mult mai buni, doar i-am văzut și pe ei la treabă și știm cât valorează, dar cel puțin parcă n-ar fi avut neobrăzarea, dusă până la extremă, să transforme viața politică într-un bâlci interminabil, iar instituțiile vitale ale statului în tot atâtea arene de circ și gâlceavă, în niște feude care au impresia că li se cuvin de drept și de la înălțimea cărora să-și permită orice, scuipând dizgrațios în capul unei națiuni care, ce-i drept, nici ea nu știe exact ce vrea, blazată până în măduva oaselor și lipsită aproape complet de voință și de personalitate.

Priviți ce au făcut acești netrebnici din Președinție și din Executiv, din Parlament și din Justiție, pilonii cei mai importanți ai democrației. Niște caricaturi dizgrațioase pe care nimeni nu mai dă doi bani, compromițându-le în cel mai înalt grad, pentru refacerea prestigiului lor, fiind necesari mulți ani de acum înainte. Și atunci cum putem vorbi despre atuurile statului de drept, ale democrației autentice când în concepția românului de azi instituțiile care le reprezintă și pe care ar trebui să se bazeze arată ca niște șatre de țigani?

Lupta dintre palate și chiriașii acestora a ajuns atât de furibundă și atât de devastatoare încât în România de azi a dispărut și cea mai mică brumă de autoritate a statului, slujbașii acestuia, indiferent de rang, făcându-și datoria după ureche sau urmând glasul propriilor interese.

Această tristă stare de fapt nu scapă atenției nici cetățeanului, dar nici oficialilor de la Bruxelles, care văd că în România nimic nu se mai mișcă cum trebuie, totul părând alandala, scăpat de sub control. Prezența din ultimii ani la București a mai multor demnitari ai Uniunii Europene, care a culminat zilele acestea cu summitul de la Sibiu, nu este întâmplătoare. Ea constituie încercări de a scoate din amorțeală clasa politică românească și pe demnitarii de frunte ai țării, amintindu-le de obligațiile ce le au ca membră a Uniunii Europene. Cunoscând vocația europeană a românilor, liderii acesteia au avut încă o dată posibilitatea să se convingă de sentimentele statornice ale acestora față de noua construcție europeană, dar au dorit să transmită, chiar din inima țării noastre, un mesaj clar întregii clase politice românești că singura cale pe care România o are de urmat este cea a Europei, în afara căreia noi nu putem exista.

Răspunsul Guvernului și al partidului de guvernământ la această provocare a fost de-a dreptul execrabil. Mitingul PSD al lui Liviu Dragnea de la Iași, desfășurat concomitent cu summitul de la Sibiu, s-a dorit a fi un gest deloc nepotrivit, o simulare a unui moment dramatic de invazie din istoria României, inspirat din tragica situație din perioada Primului Război Mondial, anii 1916-1917, când, 3/4 din teritoriul Vechiului Regat, inclusiv Bucureștiul, au fost cucerite de către nemți și aliații săi (acum e vorba de UE), Guvernul s-a retras la Iași, cât mai aproape de Rusia (vezi gestul PSD), de unde a transmis, chipurile, un mesaj de “îmbărbătare” românilor. Câtă lipsă de maturitate!

N-ar fi atât de periculos deficitul de imagine, această compromitere în ochiul cetățeanului, cât faptul că instituțiile de astăzi ale statului par a nu mai răspunde la niciun fel de stimuli, fie că aceștia vin din direcția societății civile, a poporului, cum îi place domnului președinte să spună, sau din partea oficialităților europene, de a căror poziție și atitudine suntem obligați să ținem seamă.

Pe fundalul acestei stări de fapt, în România de azi este posibil să se întâmple orice. De la viața mizeră suportată de atâția oameni în fiecare zi, la punerea în pericol a siguranței naționale și a însăși existenței României.

Nu întâmplător, tocmai în aceste momente de haos instituțional ne confruntăm cu tot felul de atacuri, de la Rusia lui Putin și rusofonii lui Dodon, în exterior, la husarii lui Viktor Orbán, în interior. Un atac mârșav, și de o parte și de alta, ce pune în pericol integritatea unei țări, culmea, în momente de maximă stabilitate europeană, ceea ce mărește gravitatea acțiunilor.

Deși ne aflăm de peste un deceniu în Uniune, populația României, ținută mereu între ciocan și nicovală, trăiește sub sceptrul unei totale nesiguranțe, a fricii, nu numai pentru ziua de mâine, ci și pentru destinul națiunii. Dacă românii îi vor mai ține multă vreme la conducerea țării, pe care au făcut-o ferfeniță din punct de vedere al coeziunii, n-ar fi exclus să li se întâmple rele pe care nu îndrăznim să le admitem nici în vis. Pentru că, iată, în timp ce unii vorbesc de “recuperarea pământului pierdut”, alții lucrează de zor cu creionul pe harta României. Și atunci, dacă bunăstare și prosperitate nu avem, ce ne mai rămâne nouă, românilor, de făcut? Neștiind cum să-și îndrume supușii pe o cale mai bună spre civilizație, măcar unitatea și integritatea lor să le fie apărate.

Cu atâta lipsă de interes și de dragoste de țară nu se poate realiza nimic bun pentru națiunea română. Acesta este motivul pentru care, fie batem pasul pe loc, fie o luăm pe arătură, în drumul nostru spre Europa. Echilibristica noastră pe muchie de cuțit nu numai că este riscantă, dar și foarte neproductivă. Oare, până când dragii noștri aleși se vor juca cu destinul unei țări care de atâta vreme rătăcește prin deșert, nereușind să iasă din fatidicul impas nici măcar acum, când am avea toate motivele să fim mai mult decât ceea ce am fost.

Lasă un comentariu