O educatoare își ajută unul din copii să își pună cizmulițele în picioare. El a cerut ajutor și acum și-a dat seama de ce. Cu tot trasul și împinsul, cizmulițele nu vroiau nicicum să intre.
Până când a reușit să îi pună și a doua cizmuliță, i-au apărut broboane de transpirație pe frunte. De aceea, aproape că i-au dat lacrimile când băiețelul a zis: “Doamnă, dar sunt puse invers”. Într-adevăr, erau pe picior greșit.
Nu a fost cu nimic mai ușor să îi scoată cizmulițele decât să i le pună, totuși a reușit să își păstreze calmul până când, din nou, cizmulițele erau încălțate, de data aceasta așa cum trebuia. Doar atunci a zis băiețelul: “Cizmulițele astea nu sunt ale mele”. În loc să strige la el: “De ce nu mi-ai spus!” și-a mușcat buza și încă o dată s-a chinuit să îl descalțe.
Atunci băiețelul a zis: “Sunt cizmulițele fratelui meu. Mama mi-a zis să le încalț pe astea azi!” Acum ea nu mai știa ce să facă, să plângă sau să râdă. A reușit, totuși, să strângă suficient har pentru a se lupta din nou cu cizmulițele.
Când, în sfârșit, l-a încălțat, înainte de a-l trimite afară la joacă, l-a întrebat: “Și acum, unde îți sunt mănușile?”
Răspunsul?
“Le-am băgat în cizmulițe ca să nu le pierd...”
