ASISTENȚA SOCIALĂ ÎN SATUL ROMÂNESC, ÎN PERIOADA TRADIȚIONALĂ

Distribuie pe:

Fenomene disruptive au existat întotdeauna, ca în toată lumea, și în teritoriile românești, iar reacțiile asistențiale de răspuns la acestea s-au produs în mod firesc. Particularitatea formelor de asistare la români a fost aceea a prevalării intervențiilor empirice (deoarece spiritul comunitar a fost foarte puternic), dar, aproximativ, în aceeași perioadă cu lumea occidentală, a fost organizat și la noi “serviciul social” sau asistența socială. Deși nu beneficiau de servicii specializate, comunitățile românești de dimensiuni mici (în special cele tradiționale) promovau un tip de intervenție socială de mare eficiență (abaterile de la normalitate erau mai puține decât în mediile occidentale, întrucât demersurile de prevenire, compensare, recuperare-restituire erau sprijinite pe resorturile coercitive ale datinilor, obiceiurilor, moralei, Bisericii). Dacă vrem să studiem stilul de viață al românilor și, implicit, modul în care ei realizau protecția socială, atunci trebuie să plecăm de la ceea ce se întâmpla în spațiul rural (cvasidominant în perioada tradițională).

Prin perioada tradițională înțelegem intervalul de timp scurs de la apariția creștinismului și până la destabilizarea schemei de viață bazate masiv pe tradiție, comunitate și religie. În cazul românilor, aceasta ar coincide, în linii mari, cu secolele de istorie și civilizație cuprinse între procesul de formare a poporului român și sfârșitul secolului al XIX-lea (când legile juridice formale deveneau preponderente în reglarea raporturilor interumane, în dauna normelor propuse de tradiție, comunitatea rezidențială și Biserică. Dacă la aceste aspecte adăugăm și altele, potrivit cărora satele românești erau puțin populate, funcționau precum niște “familii foarte mari” și aveau multe zone de proprietate devălmașă (izlaz, pădure, luncă, surse de apă etc.), atunci înțelegem de ce locuitorii lor exersau o solidaritate de tip mecanic și o asistare reactivă eficace. Omogenitatea internă a comunităților rurale și izomorfismul satelor tradiționale românești sunt repere care ne îndreptățesc să recurgem la generalizări, chiar și atunci când reprezentativitatea statistică a cazurilor în care ne originăm analiza nu este tocmai ridicată. Exemplificările referitoare la omogenitate, izomorfism, similitudini structurale și funcționale etc., ar putea veni din foarte multe direcții: economică, juridică, artistică, politică etc.

Modalitățile de intervenție sunt relativ variate, iar tipologia sătenilor care săvârșeau asistarea este foarte extinsă.

Autoritățile formale ale comunității (primar, preot, dascăl, învățător, boier etc.) ajutau prin acordarea de ajutor celor care suferiseră din cauza unor calamități, prin scutirea de dări a categoriilor defavorizate, prin distribuiri de loturi suplimentare pentru familiile numeroase etc.

Rudele. Cu cât gradul de rudenie față de cazul care revendica asistarea era mai mare, cu atât așteptarea socială a producerii ajutorului era mai mare și cu atât forma de sancționare morală urma a fi mai radicală în situația neproducerii lui. Așadar, cei care erau înrudiți mai îndeaproape cu cei aflați în dificultate trebuiau numaidecât să sară imediat în ajutorul acestora, iar acțiunea lor trebuia să fie destul de consistentă.

Preotul reprezenta instanța cu rolul asistențial cel mai ridicat: intermedia legătura oamenilor cu divinitatea, cunoștea tainele indivizilor și abaterile lor de la normalitate, făcea recomandări pentru îndreptarea și recuperarea celor “rătăciți”, distribuia sarcini pe indivizi și grupuri, în vederea armonizării relațiilor intracomunitare, organiza “ospătarea” categoriilor sărace după slujba religioasă, organiza xenodochiile (casele pentru străini, pelerini, călători) pentru protejarea și găzduirea străinilor, călătorilor săraci și bolnavilor, în ultimă instanță, asista evoluția individului de la naștere (botez) și până la moarte (înmormântare). De asemenea, tot prin intermediul preotului și al Bisericii, se organizau colecte de pe urma cărora aveau de beneficiat cei aflați în situații de viață extrem de dificile.

Vecinii ajutau sau erau ajutați în foarte multe împrejurări (datorită distanței spațiale reduse, “vecinul ținea loc de frate”, în cazul în care vecinul nu era chiar fratele celui asistat): acordarea de sfat în momentele de derută, sprijinirea și îngrijirea copiilor, bătrânilor și bolnavilor, împrumutarea de unelte, bunuri de consum sau bani, apărarea intereselor în raporturile cu terțe părți, asocierea în unele activități prea riscante sau costisitoare, ajutorarea în muncă pentru a finaliza unele lucrări în timp util etc. Omul, în general, beneficia mai repede de ajutor din partea unui vecin apropiat și, astfel, nu era nevoit să aștepte până ce va fi ajutat de o rudă sau un prieten care sunt mai îndepărtați.

Moașa satului - etichetată de specialiști drept “o adevărată asistentă socială pentru problemele tinerei familii și, mai ales, ale viitoarei tinere mame” - oferea femeilor însărcinate informații despre simptomele evoluției sarcinii, regimul alimentar adecvat, tipurile de munci indicate, juca rolul de obstetrician deoarece ajuta efectiv atât femeia care năștea, cât și nou-născutul, supraveghea evoluția mamei și copilului în perioada postnatală, introducea noi elemente de organizare a vieții cotidiene a familiilor în care aveau loc nașteri, provoca, peste ani, manifestări de solidaritate între cei asistați de ea la naștere etc.

Nașii asigurau asistarea în momentele speciale - sau de trecere, considerate a fi și cele mai critice: nașterea și căsătoria - prin intervenții atât de însemnate încât erau apreciați ca veritabili “părinți spirituali” (concret, ei realizau “creștinarea” copilului prin botez, iar mai târziu se implicau în viața acestuia prin inițierea în unele munci, supravegherea evoluției educaționale, consilierea legată de selecția maritală; realizau cununia religioasă, contribuiau la construirea locuinței necesare, atunci când finul își întemeia propria lui familie, interveneau pentru a rezolva eventualele conflicte care izbucneau în viața noului cuplu etc.).

Bătrânii. În comunitățile tradiționale, bătrânețea nu era asociată cu neputința, iar bătrânii erau văzuți ca înțelepți, imparțiali, puțin expuși greșelilor și vanităților. Ca atare, ei formau o gerontocrație, luând decizii asupra “patrimoniului obștii, organizării muncilor agricole (pastorale), relațiilor de familie, organizării și întreținerii cultului, încheierii unor angajamente, rezolvării conflictelor etc.” Așadar, dacă în prezent bătrânii sunt o categorie care trebuie să beneficieze de asistență socială, în perioada tradițională ei formau o sursă importantă de asistare: erau instanța de supraveghere a religiozității, moralității, educației și eficienței - adică a unui model de funcționare grupală, în limitele obiectivelor normalității.

 

Lasă un comentariu