În această zi mi-am adus aminte de niște experiențe din trecut pentru că...
Cu toții ne îndeamnă pe noi, cei cu dizabilități, la viață independentă, iar noi, ne și străduim, mai mult sau mai puțin, să trăim așa.
Dar ce se întâmplă atunci când suntem împiedicați în acest efort chiar de societatea întreagă sau de unii oameni ai ei. Atunci se întrerupe binecunoscutul nostru optimism, deoarece inițiativa care a pornit, bine se pare că, moare în loc să meargă mai departe pe drumul evoluției: și astăzi există treceri de pietoni unde lipsește rampa pentru cei cu dizabilități, și astăzi există oameni fără dizabilități care, în mod nechibzuit, ocupă parcările speciale și există încă instituții publice care nu au acces pentru cei cu dizabilități.
....și asta nu este totul.
De la bunicii mei, români și maghiari, am învățat că nimeni nu este vinovat pentru naționalitatea cu care s-a născut, și din cauza unui om sau din cauza a doi oameni nu poți denigra o națiune întreagă, iar de la Dumnezeu am învățat că suntem copiii Lui cu toții, ba chiar Dumnezeul este acela care trăiește în noi, astfel niciodată nu trebuie să discriminăm pe nimeni ...
DAR, ceea ce voi scrie acum, ne pune pe gânduri și atinge limitele: NU SE POATE MERGE ASTFEL MAI DEPARTE. Nu știu dacă merită să căutăm vinovatul, dar nu acesta este scopul meu.
Am avut, am și sper că și în viitor voi avea prieteni de etnie romă, cu care ne respectăm și ne acceptăm reciproc, și care și-au găsit locul în societate așa cum ne străduim cu toții să-l găsim.
Însă, este un loc în oraș (poate sunt și mai multe) unde, după părerea mea, este din ce în ce mai periculos să trăiești, mai ales că sunt indivizi care se leagă nu doar de oamenii care au forțe egale cu ei, ci mai ales de cei slabi. Mă întreb eu cât de curajos poate fi cel care se leagă de unul mai slab?
Acesta este locul unde trăiesc eu, nu departe de Valea Rece, care încetul cu încetul a devenit coșmarul celor care locuiesc prin preajmă.
Până la vârsta de 24 ani, prietenii mei (de orice naționalitate) m-au dus ici-colo cu un scaun cu rotile normal. Am fost îndrăzneață și mărinimoasă și dacă s-au apropiat de mine copii romi care cerșeau, le-am dat cu plăcere din banii mei de înghețată, cu toate că nici eu nu aveam prea mult. Am continuat această faptă necugetată, până când într-o bună zi n-am avut la mine bani și când mi-au cerut am răspuns cu NU. Reacția lor a fost uluitor de obraznică: Arată portmoneul, să vedem dacă într-adevăr nu ai bani. Mă gândesc că atunci mi-au venit mințile în cap și de aici încolo niciodată, pe stradă, nu am scos nici banii, nici portmoneul.
A doua experiență ciudată cu romii am avut-o după 17 ani, la vârsta de 41 de ani, în cadrul muncii mele, când am simțit că asta este prea de tot. Lunar am distribuit pachete cu alimente mai multor familii, indiferent de naționalitate. Pentru că și între romii din Valea Rece există oameni cu dizabilități, iar ei se numără printre familiile cele mai sărace. Așa au ajuns pe lista noastră alături de familii cinstite și modeste de români și maghiari. Ei bine, lunar au venit în grupuri la locuința mea, căci asociația noastră își are sediul aici. Cu motivul că este greu să ducă singur un pachețel, au venit în grupuri, până când au cercetat bine teritoriul. Într-o bună zi am plecat la un control medical. Am lipsit de acasă circa o oră, când vecinul ne-a sunat întrebându-ne unde suntem; pentru că ușa apartamentului nostru este larg deschisă, ne-a strigat dar n-a primit niciun răspuns. Cert este că ne-au spart apartamentul, au luat niște bani și laptopul meu, care conținea multe date. Ulterior, poliția mi l-a adus înapoi total gol. A ieșit la iveală că acei romi care ne-au spart apartamentul care erau în legătură cu cei care primeau pachete de la noi. Noi stăm la bloc, la doar câteva sute de metri de ei. O lume s-a prăbușit în mine! Mai multe luni am cărat cu mine obiectele importante pentru munca mea, de frică ca nu cumva să ne spargă casa din nou și să le ia.
Am auzit eu diferite întâmplări despre oameni bătrâni, femei, copii care au fost jefuiți în autobuz, pe stradă, ziua sau noaptea târziu...
Am auzit despre spargeri în serie, aici prin împrejurimi, dar niciodată nu s-a aflat cine este vinovatul. Și văd Parcul Albastru, terenul de joacă unde nu îndrăznesc să ies singură cu ebook-ul meu, pentru că nu se știe când și cine mi-l ia din mână, căci numai romii mai sunt aici. Maghiarii și românii nu îndrăznesc, nu vor să iasă sau ies doar foarte rar. În acest parc este și o cameră de pază, unde niciodată nu văd niciun paznic...
Am intrat în vorbă cu copii de etnie romă, pentru că, dacă mă văd, vin să se holbeze la mine și să îmi pună întrebări... asta nici nu ar fi o problemă, dar am constatat cu stupoare că nu cunosc lunile anului, zilele săptămânii, nici în ce lună este Crăciunul, cu toate că umblă la școală, și ajung să nască copii, fiind și ei copii, sau chiar se aruncă în fața mașinilor ca să scoată bani de la șoferii nevinovați, cu aprobarea și la îndemnul părinților. Cerșesc și dacă primesc mâncare o aruncă în fața celui care i-a oferit-o, scuipându-l pe acesta și spunând că ei au nevoie de bani nu de mâncare. Și am văzut adulți de etnie romă care-și trimit copiii la cerșit, îi supraveghează de departe, apoi adunându-se, numără câștigul zilnic care, de multe ori, depășește câștigul unei familii modeste integrată în societate. La fel i-am văzut cumpărându-și lucruri pe care multe familii nu și le pot permite.
La 46 de ani, deja circul de 22 de ani cu scaun cu rotile electric și sunt bucuroasă că parțial sunt independentă. Aceasta este o mare șansă pentru o persoană cu dizabilități, care, altfel, are nevoie de îngrijire totală, dar, totuși, când dorește, poate să se deplaseze și singură să-și rezolve problemele, să se plimbe sau să meargă chiar la biserică să se roage. Dar, din păcate, a venit și ziua în care, în mod șocant, niște adolescenți de etnie romă s-au năpustit asupra mea și m-au urmărit până aproape de blocul unde locuiesc, cu toate că mult timp am circulat pe mijlocul drumului, între mașini, încercând să scap de ei, dar degeaba. Cățărându-se pe scaunul cu rotile, râdeau de mine până când am ajuns în cartier. Am auzit doar o voce stinsă implorând și spunând CE VREȚI DE LA MINE? LĂSAȚI-MĂ ÎN PACE! Această voce venea de la mine. Cartierul parcă murise, nicăieri nu era nimeni, până la urmă m-a salvat un strigăt și un fluierat. Atunci, râzând, au dispărut. Eu plângeam și încercam să sun acasă să iasă cineva în întâmpinarea mea. Cu inima strânsă, respirând din greu, cu ochii plini de lacrimi am încercat să-i înțeleg. Toată seara la ei m-am gândit, iar noaptea tresăream de parcă erau acolo și le auzeam râsetele.
Mă întreb cum putem să fim noi, cei cu dizabilități, independenți într-o asemenea lume? Dar nu este vorba numai de noi, ci și de mulți bătrâni, copii, femei pe care îi terorizează și se distrează pe seama lor. Cine este responsabil? Unde sunt cei care apără ordinea? După câte știu mulți sunt care-și primesc salariul din impozitul locuitorilor orașului, tocmai pentru a oferi siguranță. Unde sunt pedagogii intimidați care i-ar putea influența? Cine este responsabil? Eu? Tu? El? Poate NOI, cu toții, am greșit undeva, dar trebuie să existe o posibilitate de a ne schimba și de a-i schimba! Cum? Nu știu răspunsul!
Dumnezeu știe! Aș vrea să îi iubesc și acum, dar îmi plânge sufletul pentru cei care au pățit-o deja, dar cred că și cei din Valea Rece vor înțelege cu timpul, ca mulți alții dintre prietenii mei de etnie romă, că merită să trăim împreună în armonie.
