Paradoxul ridică un semn de întrebare: nu se cunosc soluțiile, sau nu se vrea cunoașterea lor?
Criza nu reprezintă un moment de glorie pentru știința economică.
Ar fi putut să fie un moment în care toate acuzațiile mai vechi privind imprecizia, imaturitatea sau chiar inutilitatea cercetării economice să dispară, ca urmare a soluțiilor salvatoare pe care economiștii le-ar fi putut găsi și recomanda decidenților de politici anticriză.
Nu a fost să fie așa. La fel ca în celebra butadă malițioasă la adresa economiștilor, aceștia s-au remarcat prin faptul că “au dat soluția repede, corectă din punct de vedere teoretic... dar nu a servit la nimic”.
Din 2007 până în prezent, statisticile American Library Association arată că s-au publicat peste 30.000 de lucrări despre criză și s-au organizat mai mult de 10.000 de conferințe și dezbateri. Rezultatele practice nu au fost însă pe măsura “eforturilor teoretice”. Criza a continuat și continuă, chiar dacă la efortul cercetătorilor independenți s-au adăugat și cele ale unor prestigioase foruri academice, ale experților diferitelor guverne, ale departamentelor de cercetare din cele mai importante bănci și chiar ale instituțiilor financiare internaționale. Este relevant în acest sens studiul publicat în 2008 de către profesorul britanic Richard Dale, care a avut curiozitatea să analizeze lucrările publicate în perioada 2006-2007 de către 4.000 de profesori universitari britanici specializați în finanțe internaționale. A avut surpriza să vadă că niciunul dintre aceștia nu a prevăzut declanșarea crizei. În schimb, toate lucrările se caracterizau prin exacerbarea unor polemici interpersonale pe probleme atât de tehnice și de abstracte, încât nu puteau fi recomandate nici măcar ca surse bibliografice pentru masterate sau studii doctorale.
Se pare că declanșarea crizei economice și financiare internaționale a scos pregnant în evidență dificultățile pe care știința economică le are încă de la mijlocul secolului trecut în ceea ce privește capacitatea sa de adaptare la schimbările profunde pe care umanitatea le-a suferit și le suferă nu numai ca urmare a dinamicii nemaiîntâlnite a progresului tehnic și a deteriorării mediului natural, dar și ca urmare a unei din ce în ce mai puternice implicări a politicului în economie.
Știința economică este, din acest punct de vedere, victima unui fenomen unic în istoria omenirii, specific secolului XX, care contorsionează logica valorilor și a principiilor generale ale evoluției umanității.
Este fenomenul caracterizat prin faptul că piața a devenit regim politic, iar creșterea economică, obiectiv politic.
Instituțiile și instrumentele pieței și-au pierdut treptat funcțiile regulatoare, devenind din ce în ce mai mult un decor în spatele căruia s-au ascuns dezinteresul și lipsa de responsabilitate a politicului față de social.
Puterea strategică, geopolitică a devenit un factor de creștere economică mai important decât orice alt factor de avantaj comparativ. În consecință, piața nu mai este mijlocul economic ideal și necesar pentru accesul la resurse, fiind înlocuită cu un mijloc neeconomic, acela al puterii în context geopolitic. Aceasta face ca însăși esența liberală a globalizării să fie negată, atâta timp cât unele țări pot în mod deliberat să-și mențină stabilitatea economică și socială nu prin mix de politici economice interne, ci prin politici conflictuale (militare) externe.
Globalizarea a permis economiilor occidentale să încalce axioma raportului dintre productivitate și salarii, menținându-le pe acestea la cote înalte prin “subvenția” oferită de mâna de lucru ieftină a economiilor emergente; a permis Chinei să devină bancherul lumii, negând regulile pieței valutare și ale sistemului paritar; a permis fondurilor de pensii americane să nu țină seama de raportul dintre contribuție și plată, triplând cuantumul lor prin plasamente investiționale în economiile emergente, ceea ce a dus la paradoxul unor pensii americane de câteva ori mai mari decât veniturile salariale.
Sunt doar câteva argumente care arată că știința economică a fost pusă în fața unor evoluții nu numai rapide, dar și surprinzătoare. Nu întotdeauna se puteau explica prin recurs la teoria clasică a valorii-muncă sau la jaloanele teoretice bine fundamentate ale unor celebre școli sau curente economice.
Poate așa se explică orientarea predominantă a științei economice din ultimele decenii spre un aparat tehnic din ce în ce mai evoluat și mai matematizat apt să traducă econometric marea majoritate a elementelor fenomenului economic, dar cu rezultate mai mult decât mediocre în prognoză sau în fundamentarea unor politici economice (exemplul politicilor tranziției spre economia de piață și a celor anticriză este edificator). De asemenea, ar fi o explicație posibilă și a tendinței de a justifica sau critica post factum politicile economice concepute la nivelul decidenților politici decât de a inspira și conceptualiza ante factum politicile acestora.
(Va urma)
