* Noi, creștinii, suntem “călători pe pământ” (Evrei 11, 13), dar în această călătorie spre cealaltă lume ne decidem destinul nostru veșnic. De aceea, nu trebuie să trecem nepăsător pe lângă lipsurile și necazurile semenilor care, cu glas sau fără glas, solicită sprijinul nostru. Să ducem ajutoare de tot felul prin azile de bătrâni, prin casele celor nevoiași, prin orfelinate și spitale. Ușurând poveri, alinând dureri, miluind pe săraci și mângâind pe cei zdrobiți cu inima, ne asemănam cu Hristos, Care a avut îndurare și iubire față de toți (cf. Matei 9, 36). Îndurarea față de cei în suferință urcă pe ucenicii Domnului în Rai, pentru că cei ce fapte bune vor ieși din morminte “spre învierea morții” (Ioan 5, 29). Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Aveți un ban? Cumpărați cerul! Nu aveți bani? Dăruiți un pahar cu apă, o pâine, și veți primi Raiul. Dați lucruri pieritoare și veți primi fericirea veșnică. Miluiți pe cel sărac și chiar dacă veți tăcea la Judecată, o mie de guri vă vor lua apărarea”. Într-adevăr, Dreptul Judecător va răsplăti pe miluitori și binefăcători, zicându-le: “Veniți binecuvântații Tatălui Meu și moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).
+ + +
* Au trecut două mii de ani de când Iisus i-a chemat pe pescarii Galileei, zicându-le: “Veniți după Mine!” (Matei 4, 19). De atunci, Domnul a chemat neîncetat pe oameni și ne cheamă și pe noi cei de astăzi. Dacă răspundem chemării Sale, dovedim că suntem ucenicii Săi și că ne place în jurul Său. Lepădând “toată grija cea lumească”, se cade să venim la ospățul duhovnicesc, oferit în Biserică, unde avem bunătățile credinței mântuitoare și ale harului sfințitor. Noi nu putem simți adevărata fericire decât atunci când ne ospătăm cu Hristos, când cinăm cu “fericitul Dumnezeu” (I Timotei 1, 11). Mântuitorul nostru vrea și poate să ne facă fericiți, spunându-ne prin gura Sfântului Ioan Iacob de la Hozeva. “Fericirea veșnică / Dacă vrei s-o dobândești, / Eu sunt singur Dătător / Fericirii sufletești”. Iată de ce Sfânta Scriptură ne îndeamnă: “Veniți, că toate sunt gata!” (Luca 14, 17); “Gustați și vedeți că bun este Domnul!” (Psalmul 33, 8).
+ + +
* Când avem nevoie de ajutorul cuiva, îl rugăm insistent să ne ajute. Când suntem bolnavi sau avem pe cineva bolnav, ne rugăm îndelung. Când avem vreun necaz, vreun examen sau altă încercare grea, postim și dăm slujbe la sfânta biserică. Dar, după ce am trecut cu bine obstacolul sau ni s-a împlinit dorința, rareori aducem mulțumire Bunului Dumnezeu sau semenului pentru sprijinul primit. Cum trebuie să mulțumim lui Dumnezeu? În toate zilele și în fiecare ceas și clipă, să zicem în casă, la biserică, pe cale și oriunde, această scurtă rugăciune: “Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Dacă nu ni se îndeplinește cererea, noi să-i mulțumim Mântuitorului pentru tot ce ne-a dat în viață, pentru sănătate, pentru minte, pentru cei doi ochi, pentru pâinea zilnică, pentru serviciu, pentru copii, pentru nepoți, pentru preoții care ne păstoresc, pentru Sfânta Cruce cu care biruim pe diavoli și, mai ales, pentru Evanghelie sau învățătura cea dumnezeiască și pentru că suntem fii ai Bisericii Ortodoxe. Oare câți, alături de noi, sunt orfani, bolnavi fără leac, flămânzi, amăgiți de secte și robiți de patimi, iar noi avem de toate și nu mulțumim cât trebuie! “Să nu fii recunoscător față de purtarea de grijă a lui Dumnezeu - spune Sfântul Isaac Sirul - căci nu tu ești cel ce biruiește... Dar mulți, uitând de harul acesta, în loc de-a mulțumi neîncetat lui Dumnezeu, cu gura lor, au căzut în mândrie și trufie”. Lui Dumnezeu Îi datorăm recunoștință, că zice Apostolul: “Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?”. (I Corinteni 4, 7).
Din volumul Hristos, salvarea noastră!
