Se spune că mâinile cu care ne prindem de Rai sunt COPIII. Le privim chipurile, jocurile, literele scrise în caietele de școală spre a simți cum se apropie de noi ziua de mâine, cum își va deschide aceasta, spre lume și viață, ferestrele și, mai ales, câtă lumină va avea.
„De unde sunt eu?" se întreba Micul Prinț. „Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară". Desigur, copiii au Țara lor, inefabila copilărie, cuprinsă în Țara cea Mare, a tuturor, căreia tocmai copiii îi vor spori adevărul și frumusețea. Căci Țara copilăriei e precum spicul de grâu. Ne va fi pâine. De aceea ne ațintim privirile spre ea, cuprinzând-o în curcubeul înaltelor speranțe care să-I dea timpului visul și culoarea JOCULUI DE-A ZIUA CEA BUNĂ; ziua în care soarele răsare de mai multe ori.
Astfel, bobul ceresc nu se va duce de-a dura. Dimpotrivă, gândul va pluti ca în Amintirile lui Ion Creangă, când copilul, încălecat pe un băț, gândește că se află călare pe cel mai strașnic cal pe care-l îmbie cu biciul să intre în galop.
În jocul acesta, copiii află că sunt așteptați pe calea vieții să crească, împlinind rosturi și înțelesuri, cinstindu-și părinții, dascălii și semenii, bucurându-se de frumusețile locului în care s-au născut și de cuibul de rândunică în care își așază speranțele. Din jocul acesta se vede foarte departe. Căci, ar fi strigător la cer, scria Lucian Blaga, ca omida să nu se prefacă în fluture, rămânând pentru totdeauna în crisalida sa, disprețuind aripile.
