Care a fost motivația înființării acestui ordin iezuit, sub deviza căruia avea să funcționeze acest Ordin, care era „Spre mai mare slavă a lui Dumnezeu", din care făceau parte așa-numiții militanți ai lui Isus, recte ai Bisericii Catolice, ne spune chiar un exeget al acestei organizații religioase: de a contribui la consolidarea credinței în Roma, de a sprijini autoritatea tot mai șubrezită a Suveranului Pontif și, nu în ultimă instanță, de a frâna progresul Reformei și a pierderii privilegiilor de care se bucura clerul catolic, prin propovăduirea Evangheliei de către reprezentanții protestanților și ai mișcării reformei (A se vedea în acest sens cartea IEZUIȚII - Misiune, Mituri și Istorii, a lui Jonathan Wrigt, unde este analizat în detaliu acest subiect legat de iezuiți și Ordinul Societatea lui Isus). Este ușor de dedus faptul că acest ordin religios a fost și a rămas un curent antireformă, ca urmare a acestei mișcări reformiste - protestantiste în cadrul acestei Biserici monocefale. Reformă inițiată de cunoscuții reformatori: Martin Luther în Germania, Jean Calvin în Elveția și Jean Hus în Cehia, dar care s-a răspândit ulterior în mai multe țări din Europa, astfel că alături de luteranism, calvinism și husism, ca principale mișcări protestante, a apărut în Anglia, în timpul regelui Henrich al VIII-lea, anglicanismul, prin care regele devine Șeful Bisericii Anglicane, ceea ce face ca printr-un asemenea statut eclezial al monarhului, să fie respinsă autoritatea Scaunului Pontifical. Așa cum se știe, din mișcarea protestantistă a generat un nou val de curente anticatolice, neoprotestantismul (amplu analizate în cartea Creștinismul între imanență și transcendență, postat online pe Scribd, cu numele autorului cărții - Ioan Jude), ceea ce face ca Biserica Romano-Catolică să se simtă tot mai amenințată și, prin urmare, mișcarea contrareformei, precum Ordinul analizat și iezuiții, să se mențină încă și în prezent, având la vârf pe cel mai înalt demnitar catolic iezuit. Scopul acestui ordin religios catolic este declarat de la începutul înființării lui, fiind îndreptat împotriva acestor curente reformiste, uneori, prin caracterul duplicitar, fiind chiar depășit. De aceea, călugării iezuiți, reuniți în acest Ordin, s-au implicat în punerea în practică a hotărârilor Conciliului Tridentin - Conciliul de la Trento (a fost cel de-al nouăsprezecelea Sinod ecumenic, recunoscut doar de Biserica Catolică, ținut între 1545 și 1563), acesta fiind necesar pentru clarificarea problemelor apărute odată cu Reforma protestantă, considerată drept problemă fundamentală pentru iezuiți, după șocul Reformei protestante. De aceea iezuiții au fost principalii promotori ai Contrareformei, căutând să restabilească credința catolică în țări cu o veche tradiție catolică, devenite între timp protestante, precum Anglia, Germania, Cehia, Olanda, Elveția, dar și Principatul Transilvaniei, la care voi reveni mai încolo.
Încă de la înființare, ordinul iezuiților s-a remarcat prin anumite trăsături specifice care l-au demarcat în mod durabil de restul ordinelor călugărești catolice, cum ar fi fost Ordinul Ospitalierilor sau Ordinul Ioaniților (ordin ce poartă numele după Sfântul Ioan), sau Ordinul Franciscanilor, înființat de călugărul franciscan Francisc de Assisi, de la care și-a preluat numele episcopul și actualul Suveran Pontif, mai ales prin votul călugăresc al sărăciei, promovat de franciscani și susținut de iezuiți, pe lângă alte trei voturi, la care voi reveni. Acest prim vot amintit - cel al sărăciei este apărat, după cum se știe, și de Papa Francisc, care printr-un mesaj cu privire la căile care conduc și care pot duce la fericire, a stabilit cinci principale modalități prin care sărăcia ar ocupa cel mai important loc. Iată ce recomandă, în acest sens, Papa Francisc: „Nu vă educați copiii să fie bogați, educații să fie fericiți, astfel încât ei să vadă valoarea lucrurilor și nu prețul lor". Greu de presupus ca astăzi cineva să accepte educația în spiritul sărăciei și nu în cel al prosperității, principiu susținut de protestanți (a se vedea în acest sens cartea sociologului contemporan M. Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului), precum la fel de greu este să acceptăm ca cineva să admită sărăcia ca a fi o principală valoare socială și, în același timp, drept mijloc în atingerea fericirii. Prin acest îndemn, utopic pentru cei mai mulți, Suveranul Pontif evidențiază necesitatea educației în spiritul renunțării, astfel că după iezuiți (care cei mai mulți nu erau deloc săraci și nici excluși social), sărăcia (a se vedea și Fericirile evanghelice), în mod paradoxal, devenea o condiție indispensabilă în vederea realizării fericirii, iluzorii, aș completa, astăzi un asemenea demers neputând fi considerat decât o pură utopie. Acest ordin s-a mai bazat pe alte două voturi - promisiuni călugărești: cel al ascultării și cel al castității, urmând să introducă un al patrulea vot, și anume cel de ascultare și supunere necondiționată față de Suveranul Pontif.
Sub raport structural și organizațional, adică din perspectiva sociologiei organizaționale (ordinul cunoscând o arhitectură organizațională cu elemente specifice care configurează o asemenea structură religioasă bazată pe o cultură organizațională, exprimată prin: norme sau dogme, valori, principii, ritualuri - ceremonii etc.), printre inovațiile mai importante, pe prim plan se regăsesc cele care vizează adoptarea unei autorități puternic centralizate, reprezentată de Suveranul Pontif, cu tot ceea ce presupune și implică autoritatea papală (principiul infailibilității și ex cathedra, Papa exprimându-se de la înălțimea catedrei, pe un ton doctoral, dogmatic, cu drepturi de credință creștină universală, fiind considerat, în același timp, Episcop și Patriarh al Romei și al întregului Occident), un mandat pe viață la șefia ordinului (mandat acordat Papei în anul 1359), masculinitate exclusivă (inexistența unei ramuri feminine a Ordinului), accentul fiind pus, desigur, pe supunere - în special pe supunerea în fața autorității carismatice a Papei, dar și o mai mare flexibilitate. Fapt care a favorizat mobilitatea și adaptabilitatea acestui Ordin, asemenea întregului catolicism prin acel principiu de deschidere către oameni și societate, denumit în termeni catolici aggiornamento (adaptare a doctrinei tradiționale a catolicismului la condițiile și cerințele omului și societății contemporane, adică adaptare la progres).
(Va urma)
