Criza nu ar avea deci șansa să fie depășită pe termen scurt și pentru că această primă criză financiară mondializată se explică prin incapacitatea celui mai dezvoltat element al economiei mondiale - economia Statelor Unite ale Americii - de a asigura salarii la nivelul ofertei de consum, ceea ce a condus la exacerbarea cererii de credite pentru bunuri de consum primordiale, locuințe în primul rând. Efectul a fost nu numai îndatorarea masivă a majorității populației, dar și creșterea artificială a valorii bunurilor procurate. Pe de altă parte, această creștere a fost preluată de instituțiile bancare, care și-au mărit patrimoniul fără riscuri prin efectele fenomenului de titrizare.
Prelungirea crizei și peste orizontul anului 2010 ar fi astfel justificată printr-un „transfer" de elemente nocive din economia americană în economia mondială, cu care se află într-o profundă interacțiune prin efectele globalizării. Mai mult, acest transfer de nocivitate se face în condițiile în care întreaga lume occidentală dezvoltată se află într-o perioadă de sensibile dezechilibre și dificultăți generate de propriile erori și eșecuri ale modelului ei de dezvoltare. Situația în care se află actualmente Uniunea Europeană, prin dificultatea transpunerii în practică a Tratatului de la Lisabona, completează această analiză.
În explicarea cauzelor profunde și pe termen lung pe care le are această criză, un citat din lucrarea lui Jacques Attali, „La crise, et aprés?", mi se pare extrem de interesant: „Nu putem reduce cauzele crizei doar la absența unor norme de regularizare a operațiunilor pe piață sau la ilegalitatea unor speculații. Ea nu se poate explica nici prin opoziția dintre categoriile sociale, chiar dacă opoziția globală dintre salariați și deținătorii de capital este mai violentă ca niciodată. Criza nu poate fi simplist explicată nici prin panica investitorilor, nici prin lipsa de informație, nici prin efectele globalizării și nici chiar prin „Consensul de la Washington" sau prin absența Statului regulator. Ea s-a declanșat în Statele Unite prin exacerbarea inegalităților sociale care au limitat cererea și va continua acolo și în întreaga lume atâta timp cât sistemul financiar va fi utilizat ca un substitut al unei juste distribuții a veniturilor".
Interesant este și punctul de vedere al unuia dintre cei mai importanți oficiali ai Comisiei Europene, Gunther Verheugen: „Voi începe cu o remarcă generală: criza nu este nici pe departe pe sfârșite. Este absolut greșit să spunem «ce a fost mai greu a trecut». Situația este încă fragilă și, după criza instituțiilor financiare, asistăm acum la o criză a statelor. Trebuie deci să fim conștienți că ne aflăm încă în mijlocul recesiunii, și nu către finalul ei. Cele mai recente studii ale Comisiei Europene arată că economia pare că depășește perioada critică într-un ritm foarte lent. Asistăm la o creștere a comenzilor industriale, precum și la o întărire a încrederii mediului de afaceri. Producția industrială este cu 20% sub nivelul înregistrat în 2008, așa că, dacă vedem semne de revenire a economiei, aceste rate ale creșterii vin de la un nivel istoric foarte scăzut și de aceea apreciez că o revenire completă are nevoie de mult mai mult timp".
• Este o criză a economiei financiare, dar are importante extensii și efecte în economia reală, atât la nivel macro, cât și micro.
Fără îndoială, se consideră că economia financiară a provocat începerea crizei, dar efectele sociale nu ar fi fost atât de grave și de ample dacă nu ar fi existat dezechilibre profunde ale raportului dintre trendul investițional și cel al economisirilor, pe fundalul unor deplasări ale politicilor industriale spre tendința de subestimare a rolului industriei în raport cu alte sfere de activitate și, în primul rând, cu cea a serviciilor.
Analiza declarațiilor oficiale și a studiilor prezentate sau publicate în Statele Unite ale Americii și în Europa nu dezvăluie note de optimism privind situația economică a anului 2010 și nici nu fac, așa după cum s-au făcut la noi, promisiuni de relansare pe parcursul acestuia. Eventualii muguri de relansare, apăruți în câteva țări, sunt prezentați cu prudență și chiar cu neîncredere, ideea posibilității reintrării în recesiune fiind foarte des menționată. Fraza cancelarului german din mesajul de anul nou în care se preciza că „parcurgem o perioadă în care o criză poate fi urmată de o altă criză" spune foarte mult despre modul în care se interpretează șansele unei revigorări economice.
Programele sau bugetele anului 2010 se caracterizează printr-o și mai accentuată notă de austeritate decât în anii anteriori, chiar dacă aceasta nu se manifestă, în marea majoritate a cazurilor, prin restructurări masive de personal, ci prin reorientări ale disponibilităților financiare în funcție de o mai evidenta ierarhizare a priorităților. Se remarcă tendința generală de gestionare mai realistă a cheltuielilor publice și, mai ales, o reevaluare a modului în care acestea sunt efectuate, în ideea suportabilității cât mai echitabile a efectelor crizei pe categorii socio-profesionale și pe zone geografice.
Interesant este însă și ceea ce se poate citi printre rânduri în programele apărute la sfârșitul anului 2009. Cel puțin în cinci țări europene importante: Germania, Franța, Spania, Italia și Austria, dar la care am putea adăuga și unele foste comuniste cum ar fi Cehia și Polonia, citirea „printre rânduri" a programelor și a bugetelor scoate la iveală un element deosebit de interesant. Astfel, deși niciodată nu se vorbește direct și clar despre intenția de a promova politica industrială la rang de instrument anticriză, este evidentă această intenție. Este absolut evident că se reconsideră rolul industriei din două puncte de vedere. În primul rând, din punctul de vedere al raportului dintre sectorul industrial și cel al serviciilor, și în al doilea rând, din punctul de vedere al regândirii conceptului de dezvoltare industrială prin accentuarea ideii reindustrializării.
Este relevantă, în acest sens, opinia exprimată în decembrie 2009 la Strasbourg de către MEDEF (Mouvement des Entreprises de France), cu ocazia întâlnirii anuale trilaterale a asociațiilor patronale din Germania, Franța și Benelux. În documentul intitulat „10 Propositions pour sortir de la Crise sans recommencer comme avant", adoptat de participanți, se arată: „... faptul că serviciile reprezintă la nivel european 70% din forța de muncă ridică mari probleme viitorului sistem productiv. Concepția conform căreia sursa principală de valoare adăugată se află în servicii conduce la tendința de abandonare a producției materiale propriu-zise și de orientare spre activitățile de comercializare sau de marketing, ceea ce a făcut ca în Europa să apară paradoxul „întreprinderilor fără uzine". Pentru a ieși din criză trebuie să se înțeleagă faptul că industria nu este un scop în sine sau un atribut doar al țărilor emergente, ci un mijloc indispensabil de creare a locurilor de muncă, de răspuns la problemele sociale și de echilibrare a comerțului exterior".
(Va urma)
