Ideea unei politici industriale cu accent pe reindustrializare apare “printre rânduri” în majoritatea luărilor de poziție de la începutul anului 2010, dar este aproape la vedere în Italia și Spania. Președinta companiei Confindustria vorbește clar despre necesitatea revigorării ramurilor industriale “clasice” care au emigrat, prin delocalizare, spre est, deoarece sunt creatoare de locuri de muncă și instrumente de atenuare a diferențelor de dezvoltare și de putere de cumpărare la nivel interregional. (Dichiarazione di Emma Marcegaglia, 14.12.2009), iar prim-ministrul spaniol subliniază importanța revigorării ramurilor industriei metal-mecanice pentru echilibrarea balanței de plăți (Les Echos, 24.12.2009).
Începutul anului 2010 se caracterizează în Europa printr-o evidentă încercare de a regândi criza și modul de acțiune împotriva ei, evitând capcana restrângerii doar la analiza fenomenelor financiare.
În Statele Unite ale Americii - locul declanșării crizei -, în ciuda marelui lor avans tehnologic, se prefigurează deja un grav fenomen de dezindustrializare, care poate fi remarcat prin: stagnarea producției industriale clasice (oțel, produse chimice și de rafinare, automobile, mijloace de transport feroviar și naval, etc.), diminuarea locurilor de muncă din sectorul industrial, diminuarea relativă a ponderii exportului de produse industriale (chiar în cazul devalorizării dolarului), scăderea ponderii producției industriale americane atât pe piața internă, cât și internațională. Este de așteptat ca cererea de produse industriale pe piața americană să rămână la cote modeste și în cazul în care ieșirea din recesiune s-ar datora doar măsurilor din sfera financiară, deoarece reducerea posibilităților de creditare a menajelor va reduce și apetitul pentru consum, iar concurența produselor industriale din economiile emergente (Brazilia, India, China etc.) va sufoca și mai mult industria autohtonă, ceea ce, prin efect de propagare, la nivel global, va putea declanșa o nouă criză, cu efecte sociale și mai grave. Este motivul pentru care ieșirea din criză presupune cu necesitate accentuarea interesului pentru reindustrializare, dar nu în sensul reactivării capacităților industriale preexistente, ci în sensul orientării spre ramuri și domenii ale industriei de vârf, susținute de puternicele capacități de dezvoltare-inovare ale SUA. Ideea este valabilă și pentru țările europene occidentale, așa după cum s-a văzut deja prin luările oficiale de poziție de la începutul anului 2010.
Concluzia este aceea a necesității trecerii de la o economie preponderent orientată spre sfera serviciilor, bazată pe piața internă și finanțată prin consumul pe credit, la o economie în care industria să-și regăsească un loc important nu numai prin crearea de locuri de muncă, dar și printr-un potențial concurențional sporit pe piețele externe.
Statisticile internaționale arată că de aproximativ douăzeci de ani, pentru a ridica randamentul capitalului, firmele au exercitat o presiune din ce în ce mai mare asupra forței de muncă: reducerea locurilor de muncă (restructurări și delocalizări), limitarea creșterii salariale pe categorii și tipuri de activități, reducerea nivelului mediu de calificare prin robotizare, discriminări de vârstă și sex. Interesant este și faptul că reducerea cheltuielilor cu forța de muncă nu a fost compensată corespunzător printr-o creștere a cheltuielilor pentru investiții de capital. La rândul său, globalizarea a instaurat un climat de concurență pe piața forței de muncă, la nivel mondial, ceea ce a accentuat presiunea pe nivelul salarizării, pe statutul social al muncitorilor, precum și pe condițiile de muncă. Toate acestea au avut drept consecință diminuarea părții din valoarea adăugată creată prin contribuția muncii prestate, adică, în alți termeni, a accentuat inegalitatea dintre valoarea creată de forța de muncă și valoarea ce revine forței de muncă.
(Va urma)
