Criza a avut cauze și influențe sistemice, de natură structurală
O primă abordare sistemică este cea referitoare de interpretarea rolului și locului pieței în ansamblul mecanismelor de formare a prețului, mai ales în domeniul produselor financiare.
În literatura economică occidentală a anului 2009 și-a făcut tot mai mult loc opinia conform căreia actuala criză nu poate fi considerată ultima suflare a modelului capitalismului liberal, chiar dacă unele voci, atât în Statele Unite, cât și în Europa au propovăduit acest final încă de la începutul anului 2008. În același timp, nu poate fi negat nici faptul că o anumită variantă a acestui model liberal (varianta anglo-saxonă), care a asigurat dezvoltarea societăților occidentale pe parcursul multor ani, își dovedește, cu ocazia acestei crize, incapacitatea adaptării la condițiile unei mondializări supuse presiunilor tot mai puternice ale economiilor emergente. Este varianta caracterizată prin sistemul dereglementării și plasării piețelor financiare în nucleul activității economice, plecând de la ideea capacității acestor piețe de a se autoregla.
De fapt, se contestă principiul “mâinii invizibile” al lui Adam Smith, conform căruia o piață descentralizată, populată de agenți economici care nu sunt ghidați decât de propriul lor interes, reușește să acomodeze ciocnirea de interese conflictuale individuale printr-o repartiție a bunurilor considerată la nivel colectiv ca fiind cea mai bună varianta posibilă. În termeni moderni, putem spune că Smith atribuie pieței calitatea de a realiza prin schimb cea mai eficace alocare a resurselor.
Trebuie amintit că opinii contestatoare la adresa “mâinii invizibile” nu sunt de dată recentă, dar, în actualele condiții, argumentele mai vechi sunt prezentate în contextul crizei piețelor financiare, mai ales prin optica efectelor crizei de subprimes. Astfel, se arată că, în realitate, piețele sunt de tip incomplet și nu reușesc, aproape niciodată, să aloce resursele într-o manieră eficace. Piețele financiare sunt cel mai bun exemplu de piață incompletă, iar criza subprimes a dovedit că noile produse financiare nu au calitatea de a îmbunătăți indicele lor de eficacitate, din contră, au contribuit la creșterea gradului de “toxicitate” a mediului financiar.
Pe structura acestei analize, se consideră că ar fi greșit să se aprecieze că procesul de “inovare”, care a explodat după 1980 pe piețele financiare, cu predilecție americane, ar fi redus expunerea la risc a operatorilor printr-o aparentă facilitate a pătrunderii micilor consumatori pe piață.
Avansând pe această linie a contestării teoriei liberale a “mâinii invizibile”, literatura occidentală a evidențiat, în studii publicate pe parcursul anului 2009, un nou punct de vedere privind interpretarea rolului pieței în echilibrarea și stabilizarea macroeconomică, gândite ca posibile elemente de înțelegere și chiar de evitare a crizei.
Astfel, se consideră că este necesară o reevaluare a teoriei riscului de piață, conform căreia diversificarea riscurilor reduce riscul global (teoria “portofoliilor de risc”, care ar putea fi transpusă în proverbul românesc ce ne învață că este mai înțelept să nu pui toate ouăle într-un singur coș). Realitatea a arătat contrariul: riscul legat de creditele imobiliare (subprimes) diseminat într-o multitudine de active prin titrizare, în loc să reducă riscul global prin dizolvarea lor în mecanismele pieței, au poluat într-o asemenea măsură aceste mecanisme, încât au pierdut orice atribut profilactic, devenind toxice. Se spune chiar că “diseminarea riscurilor a funcționat ca o pandemie în loc să reducă gradul de periculozitate a îmbolnăvirii piețelor financiare”.
Se consideră, de asemenea, că, până în momentul crizei, nu s-a conștientizat și nu s-a acordat atenția necesară faptului că însăși problema recunoașterii existenței unui preț al pieței devine discutabilă atunci când piața este prea puțin lichidă, adică atunci când există un număr prea mic de agenți care se întâlnesc pe piață pentru a putea considera că este posibil să se efectueze tranzacții fără riscul de a nu găsi fie vânzători, fie cumpărători. Aceasta înseamnă că cererea pentru numitele produse financiare toxice poate fi inexistentă sau atât de slabă încât cotația lor poate pierde orice significație în raport cu valoarea lor intrinsecă. Altfel spus, deși înainte se știa că există posibilitatea ca piețele incomplete să nu producă întotdeauna un preț corect, unic pentru produsele de același fel care sunt schimbate, acum se știe și că piețele cu o lichiditate insuficientă nu produc niciodată un preț corect. O astfel de situație pune în mare dificultate băncile sau investitorii, care, instantaneu, devin incapabili să-și evalueze propriile portofolii prin diferențele ce apar între cotații și prețuri neconfirmate de piețe fie prea puțin lichide, fie incomplete.
