LUMEA SE SCHIMBĂ! ROMÂNIA CE FACE? (XLIX) SCHIMBAREA LUMII POATE FI O MĂSURĂ ANTICRIZĂ?

Distribuie pe:

O a doua abordare sistemică se referă la rolul Statului atât în declanșarea crizei, cât și în ieșirea din aceasta.

Criza 2007-2008 obligă la o regândire a rolului Statului, mai ales din prisma cheltuielilor pe care le generează atât pentru reglementarea unor mecanisme de piață, cât și pentru protecția pe care trebuie să o asigure la nivel social și individual.

Cheltuielile pe care statele le-au angajat de la începutul crizei pentru ajutorarea și consolidarea sistemului bancar, pentru limitarea falimentelor și salvarea locurilor de muncă, pentru întărirea cadrului de protecție socială, ca și cheltuielile viitoare necesare relansării economice au și vor avea implicații esențiale asupra funcției fiscale a statelor. Este de înțeles faptul că asemenea eforturi de finanțare vor trebui să fie astfel gândite, încât să nu ridice grave probleme de justiție și de echitate socială.

Problema justiției și a echității fiscale este importantă la nivel național, în interiorul granițelor economice ale statelor, politica fiscală fiind unul dintre cele mai evidente atribute ale independenței și suveranității statale. Este unul dintre cele mai importante mijloace de realizare a coeziunii și a solidarității naționale, prin practicarea unei impozitări adecvate locului și dinamicii diferitelor straturi și pături sociale.

Globalizarea aduce însă unele nuanțe în înțelegerea funcției fiscale a statului, deoarece cadrul strict național al acestei funcții nu mai poate fi definit cu claritate. Aflându-se în condiții de concurență fiscală cu alte state, lovindu-se de efectele paradisurilor fiscale și de tendința de globalizare a criminalității economice, statele sunt afectate chiar în interiorul lor de instabilitatea și de lipsa de predictibilitate a surselor de finanțare bugetară, ceea ce le limitează gradul de implementare a unor reale măsuri anticriză. Pe de altă parte, lipsa unor instituții și măsuri de reglementare la nivel mondial a fluxurilor financiare și a pieței de capital afectează, prin efect de domino, totalitatea statelor, chiar dacă adevăratele cauze ale crizei sunt localizate doar la nivelul unui stat sau al unui grup de state.

Și până la declanșarea crizei, concurența fiscală între state era la cote maxime, accentuată de interesul atragerii de investiții străine, ca și al câștigurilor din venituri străine (fonduri suverane) și din economisirile internaționale. De remarcat că, unul dintre elementele de accentuare a concurenței l-a constituit încă dinainte de a se declanșa criza - dar s-a intensificat masiv pe parcursul crizei - diversificarea formelor de concurență. Astfel, la concurența normală manifestată prin mărimea pieței sau prin costurile factorilor de producție s-au adăugat elemente ale concurenței fiscale și juridice, cum ar fi simplificarea procedurilor contractuale și facilități fiscale. Chiar în interiorul unor spații economice organizate, cum ar fi Uniunea Europeană, tema politicilor fiscale a contribuit la divizarea și chiar la conflictualizarea intereselor unor țări membre. De exemplu, Franța și Germania au susținut ideea armonizării politicilor fiscale la nivel european, în timp ce Spania și Marea Britanie s-au remarcat prin preluarea punctului de vedere al majorității țărilor membre care doreau păstrarea politicii fiscale ca un atribut al statului național. Ceea ce este de remarcat este faptul că această concurență, mai ales de tip fiscal, apare ca o consecință a politicilor promovate de cele mai puternice state, în primul rând Statele Unite ale Americii și țările care reprezintă nucleul de forță al Uniunii Europene.

Globalizarea a ridicat o problemă gravă acestor țări puternic dezvoltate, și anume, concurența pe care trebuie să o înfrunte din partea țărilor emergente, prin costuri mult mai reduse ale producției, în principal prin costul redus al forței de muncă. Drept răspuns la această formă de concurență și pentru a contrabalansa efectele sociale ale delocalizării, statele dezvoltate au pedalat pe politicile fiscale și pe măsuri juridice menite să le mențină puterea concurențională și să le permită preluarea unei părți cât mai importante din valoarea adăugată creată în economia globală.

Privită din acest punct de vedere, putem spune că globalizarea este o delocalizare a muncii către țări cu o valoare scăzută a forței de muncă și, în sens invers, o relocalizare a activelor nemateriale către țările dezvoltate.

 (Va urma)

Lasă un comentariu