În fiecare an, cu o lună înaintea acordării adevăratelor Premii Nobel, cele mai trăsnite, inutile, de tot râsul și ciudate studii și cercetări ale oamenilor de știință sunt răsplătite cu așa-numitele Premii Ig Nobel, în cadrul unui spectacol de satiră și umor. De-a lungul anilor au fost premiați, de exemplu: un cercetător care s-a lăsat mușcat de albine în 25 de părți ale corpului, ca să vadă unde îl doare mai tare; altul, care a legat un băț greu în partea din spate a unui pui de găină, ca să studieze cum mergeau dinozaurii; un grup de filologi care au descoperit că în toate limbile există cuvântul “ha”; niște matematicieni care au calculat cum un împărat african din secolul a XVII-lea a reușit să aibă 888 de copii în 30 de ani; un biolog care, timp de trei zile, a mers în patru labe și a mâncat iarbă fiindcă voia să știe cum e să fii capră; premiul pentru medicină a fost acordat unor doctori care au stabilit că, dacă te mănâncă pe partea stângă, dar te uiți în oglindă și te scarpini pe partea dreaptă, mâncărimea dispare; niște japonezi au primit premiul pentru percepție pentru că au stabilit că oamenii văd mai bine obiectele dacă stau aplecați și se uită la ele printre picioare; o echipă de savanți a fost premiată fiindcă a descoperit că armăsarii albi atrag mai puține muște.
În fine, în careva an, premiul pentru antropologie a fost acordat unor cercetători care au demonstrat că nu doar maimuțele îi imită pe oameni, ci și oamenii imită maimuțele. Lucru cu care suntem de acord. Și nici nu ni se pare că-i de râs, ba, dimpotrivă... Acești oameni ar fi trebuit să primească, de chiar, Premiul Nobel.
...Per total, rezultă că savanții de pe mapamond au de lucru de nu-și mai văd capul. Apropo, s-a descoperit, recent, că posedăm un neuron în plus față de miliardele cu care suntem obișnuiți, atâta doar că nu prea se știe la ce ne folosește.
Și pe la noi, prin România, e treabă multă în domeniul cercetării: nici n-a ajuns bine după gratii, că Liviu Dragnea (nomina odiosa) a și devenit “studiu de caz” pentru (doar unii, din fericire) psihologi și psihiatri. În cadrul unei emisiuni televizate, aceștia au dezbătut, au comentat, au analizat, au abordat - contextual, comportamental, temperamental, individual, instituțional, socio-moral, interstelar și interplanetar - personalitatea proaspătului încarcerat de la Rahova (repartizat, ca să vezi, într-o celulă “proaspăt zugrăvită”, ceea ce este absolut discriminatoriu, dacă nu constituie cumva chiar un caz de corupție).
Din dezbateri s-au desprins mai multe concluzii, care, nu ne îndoim, vor fi adunate într-un amplu tratat de specialitate - o trilogie în patru volume, epuizată încă înainte de a ieși de sub tipar.
Pe scurt - au spus experții într-ale sufletului și bolilor mintale - “subiectul analizat” va trece printr-o perioadă grea, fiindu-i dificil să conștientizeze că nu mai reprezintă nimic și că și-a încheiat cariera politică, deși va mai trăi o vreme cu iluzia propriei grandori (mă rog, despre “propria grandoare” ar fi câte ceva de comentat...). Totuși, poate că va avea “un moment de conștientizare”, deși “declinul putea fi anticipat”, însă “oamenii care sunt corupți de putere vor crede în mintea lor că sunt imuni la destinul omului de rând”. (Unii chiar sunt imuni, nu doar la destinul omului de rând, ci și la prevederile Constituției, de exemplu). “Subiectul”, din punct de vedere psihologic și psihiatric, s-a rupt de realitate, cei din anturaj i-au alimentat un “vis de mărire ireal”, căci “în lumea în care trăim, este o iluzie foarte toxică pentru orice om al puterii să îmbrățișeze identitatea sultanului dacă el este cârciumar”. (Da', dacă este marinar, de exemplu, sau fost contabil-șef la C.A.P., poate să îmbrățișeze identitatea sultanului? - întrebăm așa, ca unii neduși pe la psihiatrie.)
Per total, specialiștii au conchis că un astfel de “caz” trebuie tratat cu mare atenție din punct de vedere psihologic, mai ales în perioada carantinei la Rahova, dar și după, întrucât pentru unii, “chiar și când ajung după gratii, nu înseamnă neapărat că visul de mărire s-a încheiat”. Etc., etc. Din punct de vedere psihologic și psihiatric.
Bineînțeles că toate aceste judecăți de valoare au fost primite cu ropote de aplauze pe rețelele de socializare, internauții revizuindu-le, psihologic, firește, și adăugindu-le cu înjurături dintre cele mai suculente și greu de reprodus. Între timp - se vede cu ochiul liber - mii și mii de kilometri de autostradă râd în soare, argintii, iar prosperitatea dă pe-afară.
...Totuși, din toată povestea asta... psiho-penitenciaristă am reținut, cu uimire, apetența tot mai crescândă a unei mari părți a maselor largi, populare, pentru știința psihologiei și a psihiatriei. (Tendința a putut fi remarcată mai an, când, tot psihologic vorbind, “îndrăgitul interpret” Pomohaci a fost comparat cu Arsenie Boca, deși afară nu era caniculă.)
Bine, dacă tot am luat-o pe panta asta, nu-i vorbă că ar mai fi subiecte de cercetare și “portrete psihologice” de făcut, ca de pildă: portretul psihologic al celor care-i lasă pe violatori și pe criminali în libertate, pe drogați - fără cămașa de forță, pe vitezomani - cu permisul de conducere în buzunar, pe copiii autiști - cu diagnostic greșit sau fără diagnostic, pe tâlhari - fără cătușe, pe femeile cotonogite - cu partenerii în casă și cuțitul pe masă, pe neo-securiști - cu pixul în dosarele judecătorilor, pe “tinerii frumoși și liberi” - cu postări gen: “Partidele tradiționale se bazează pe rețete și discursuri învechite și pe corupție (sindicate, primari, relații cu firmele mari, religie, familie tradițională etc.)”. Și așa mai departe. Sau astea sunt... cazuri colaterale?
Oricum, se dovedește că tot mai multe categorii socio-profesionale române s-au născut nu doar poetese, ci și psiholoage: de exemplu, chiar în motivarea sentinței împricinatului, pentru a demonstra cum s-a produs “instigarea la abuz în serviciu”, Înalta Curte menționează mai mulți psihologi și filosofi decât articole și paragrafe de lege: “Puterea - îl citează instanța pe F.E. Fiedler - este capacitatea unui individ de a influența, modifica comportamentul altui individ, de a-l supune voinței proprii. Conducerea și puterea sunt esențial sinonime”. Fiedler ca Fiedler, dar iată ce zice Înalta Curte că a zis E. Tammenbaum, în 1961: “Poziția și procesul de conducere reprezintă influența interpersonală exercitată într-o situație definită și dirijată, grație proceselor de comunicare, spre atingerea unui scop determinat”.
“Or, este cunoscut faptul că o persoană cu cât deține mai multă putere, cu atât este mai larg teritoriul de manevră al acesteia și cu atât mai sigură eficiența tacticilor de influență aplicate”. Instanța, în luminile ei, nu precizează cine a zis chestia asta, dar sună a ceva între Nietzsche și Feuerbach care, după cum se știe, au lucrat clandestin la Consiliul Județean din Teleorman.
Așa că, revenind la năstrușniciile premiate cu Ig Nobel, nu te pui cu psihologia și cu psihiatria... Aici e de muncă, nu glumă, nu știi niciodată la ce te poți aștepta: aflăm, bunăoară, că, în timp ce studia creierele psihopaților, un cercetător și-a scanat propriul creier și a descoperit că el însuși era un psihopat. Reacția celor din jur a fost: “Asta explică multe”.
...Totuși... totuși... e bine că ne aplecăm, tot mai mult, asupra atât de complicatului suflet omenesc; în fond, putem fi mândri: Europa nu ne va mai cataloga drept o țară de penali și de corupți, ci drept una de... psi...de psiho... de psihologi! Trăiască Ig Nobel! Vrem și noi, vrem și noi!
