Asistăm astfel la o tendință de redefinire a rolului statului în sistemul integrat al raporturilor dintre el și piață, caracterizată printr-o dublă manevră menită să mențină avantajele de valorificare a capitalului țărilor dezvoltate față de cele emergente, chiar în condițiile în care cele din urmă beneficiază de avantaje comparative pe piața globalizată.
Astfel, pe de o parte se încurajează crearea de zone libere în speranța reducerii ritmului de dezindustrializare ca urmare a delocalizărilor, iar pe de altă parte se accelerează procesul de consolidare a așa-numitei “economii a cunoașterii”, prin care se dorește aducerea în țările dezvoltate a unui cât mai mare volum de active nemateriale (brevete, tehnologii, know-how etc.) generatoare de venituri sigure și pe termen lung. Se conturează evoluția spre o delocalizare către zonele mai puțin dezvoltate ale lumii doar a factorilor materiali ai activității economice, și nicidecum a factorilor nemateriali.
Pe fundalul actualei structuri globalizate a economiei mondiale, statele devin elemente dinamice ale unui sistem global în plină schimbare, cu evoluții greu previzibile și cu efecte și mai greu de contracarat. Din aceste motive, statele naționale nu pot fi excluse din panoplia elementelor cauzatoare, dar și rezolvatoare ale crizelor.
Realitatea anilor 2007-2008 a evidențiat și mai bine această ambivalență a rolului statului față de criză, un cerc aproape vicios în care politicile sale - cel puțin la nivelul țărilor puternic dezvoltate - sunt și posibile cauze ale crizei, dar și posibile soluții de ieșire din aceasta. Să amintim că în perioada analizată, mai mult de 1000 de miliarde de dolari au fost injectați de către state în economii pentru a ameliora povara crizei, dar sumele au fost orientate prioritar spre bănci, ceea ce nu a contribuit la relansarea economiei, ci doar la salvarea de la faliment a unora dintre acele bănci. Majoritatea analiștilor consideră că această “enigmă” a rezultatului raportului dintre ce vrea statul și ce reușește statul ar fi clarificată dacă statul ar renunța să mai fie “eternul pompier al economiei liberale și ar deveni un partener la redefinirea unei strategii colective de gestionare a banului public în interes național”. O astfel de redefinire ar trebui să plece de la acceptarea ideii conform căreia statul nu este o instituție care nu trebuie să intervină decât atunci când “autoreglarea socială a pieței este în pană”, ci trebuie să-și asume responsabilitatea directă și globală asupra echilibrului societar prin fixarea unui cadru de intervenție bazat pe parteneriatul cu diferiții actori ai colectivităților economice și ai societății civile. În orice condiții, noțiunile de ordine publică și bunuri publice trebuie să rămână pilonii centrali ai organizării sociale.
O altă abordare sistemică a acestei crize se referă la schimbul raportului dintre cele două sfere primordiale ale sistemului productiv: industrializarea și informatizarea. O serie de autori francezi și belgieni consideră că principala cauză a crizei constă în lipsa de înțelegere și de raționalitate a mediilor de afaceri față de schimbarea acestui raport, în sensul în care prioritatea activității economice (investiționale) au devenit concepția produsului și calitatea acestuia, costul marginal pierzându-și aproape total importanța. Decalajul dintre vechile concepte legate de teoria industrializării și noile concepte ale informaticii ar fi creat un decalaj sistemic care ar fi principala cauză a crizei.
Efectele acestui decalaj ar fi vizibile într-o criză a consumului bazat pe vechiul model al industrializării conform căruia resursele naturale erau considerate inepuizabile, ceea ce impune trecerea la alt model, exprimat prin trecerea de la a avea la a fi. Aceasta presupune înlocuirea “producției de produse cu producția de soluții”, cu alte cuvinte, construcția unei economii de efecte utile care ar gestiona mai bine resursele, ar prelungi durata de viață a produselor și ar respecta principiile ecologice.
(Va urma)
