Unul dintre cei care a încercat să-i răspundă a fost Pytagora. El ar fi lansat o teorie care spune că informația transmiterii genetice la urmași e prezentă doar în sămânța bărbatului. El o implantează în femeie, ea, femeia având doar rolul unui sac, recipient infuzabil, unde viitorul copil trebuie să se dezvolte, dar fără să primească absolut nicio genă moștenire de la mamă. O teorie a triunghiului dreptunghic: cele două catete sunt părinții, ipotenuza biologică, copilul. Răspunsul lui a fost așadar discriminator: femeia e inferioară. Doar tatăl e purtătorul vieții!
O dovadă a existenței acestei credințe o găsim chiar la poetul Aischylos(525 î.d H), în opera Eumeniden. Orest, rege în Argos, își omoară mama. Avocatul său Apolo îl apără în fața judecătorului, afirmând că mama regelui nu era pentru el decât o străină (recipient), el moștenidu-l doar pe tatăl său (https://gutenberg.spiegel.de/buch/die-eumeniden-4502/).
Fătul, nu știm cât de frumos, dar oricum ajuns rege, nu se recunoaște ca fiind sânge din sângele mamei sale. El e străin de ea, mama îi e lui străină! Făt Frumos, din basmul lui Ispirescu renunță la nemurire pentru a-și reîntâlni părinții morți de sute de ani și pentru a revedea plaiurile de unde ființă și-a luat (tradiția, locurile sfinte, originea). În zilele noastre, mamele își ucid fătul, nerecunoscându-i dreptul la viață, nici măcar la o viață vremelnică. Mama de azi își ucide, cu sânge rece, propriul sânge! O fi o răzbunare sau blestem!? Sau poate o mutație genetică!?
Platon preia ideea matematică a lui Pytagora și, în lucrarea ,,Statul” afirmă primele idei eugeniste: matematic e preferabil și posibil să se nască copii sănătoși din părinți sănătoși. Aristotel, puțin mai târziu, mai drege busuicul lui Pytagora, emițând o nouă teorie: sămânța bărbatului deține informația, femiea îi dă hrană. Copilul va moșteni și genele mamei! Informația devine formă, forma devine informație etc. Dreptunghiul se transformă în cerc (ciclu). Acest amestec de teorii, alături de cea a homunculus-ului, mini-omul condesat în sâmânța bărbătească (teoria preformării omului), va domina genetica până în vremurile moderne, când va fi descoperită o moleculă stupidă și leneșă (,,das stupide und langweilige Molekül”) drept purtătoarea informației genetice, identificată de Oswald Avery, profesor la universitatea Rochefeller din New York, în anul 1944, an în care, ironia sorții, mureau în camerele de gazare naziste în jur de 450.000 de oameni, la Auschwitz, 960.000 de evrei, 74.000 de polonezi, 21.000 de rromi și 15.000 de deținuți politici, drept ADN-ul uman. În numele lui Dumnezeu, oare ce informație codificată genetic a putut (con)duce la o asemenea tragedie umană? Este viața doar chimie?
O excepție merită amintită: Hristos, Omul, Noul Adam, o moștenește genetic doar pe mama Sa, Maria! Născut nu din sâmânță bărbătească, Fiul Omului nu avea păcatul în gene! Nu putea păcătui! Să ne fie clar: genele noastre L-au răstignit! Și îl mai răstignesc încă! Dar cât de perfidă și mincinoasă poate fi o genă: ucide viața sub pretextul vieții (veșnice)!?
În basmul lui Ispirescu, înainte de a se naște, Făt Frumos s-a pus pe plâns de nu îl mai oprea nimeni. Doar făgăduința tatălui său că îi va da tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte (deci nu o va accesa el cu de la sine putere, ci o va primi în dar de la Tatăl) l-a liniștit! Abia atunci, și doar atunci Făt frumos se născu! Și Fătul, și Tatăl au fost onești, și-au ținut promisiunea! Și noi plângem la naștere, deși ne naștem fără condiții. După... începem să le punem, dar (ne) călcăm Cuvântul în picioare (copite). Ne înțelegem destul de târziu destinul și nu suntem deloc onești! Cu toate astea, vrem să trăim veșnic! La nemurire, pentru dor de mamă și de tată, azi nu mai vrea să renunțe nimeni. Câtă amăgire! Tragică utopie postumanistă (Mt. 16, 25-26)!
Să revenim la strigarea divină: Adame unde ești? Iartă-mă Doamne! În mirajul nemuririi, ascuns printre genele-allele rebele, gol și mutilat de propria-mi putere, nu mai știu unde, cine sau ce sunt!
