Întâlnindu-l pe Iuliu Maniu la Sibiu, acesta i se explică parțial, motivându-și indecizia prin teama că în ochii opiniei europene - după ce și-a anexat propriile teritorii etnice românești - angajându-se într-o înțelegere cu maghiarii în chiar focul luptelor diplomatice de la Paris, România s-ar posta într-o poziție defavorabilă: „Printr-o atare acțiune cu magnații maghiari, s-ar putea crede că eu, ca președinte al Comitetului Dirigent, dau impresia că nutresc și eu anumite planuri imperialiste..." (pg. 95). Iar în privința propunerii maghiare într-o „uniune personală", răspunsul lui Maniu a fost, potrivit relatării lui Comnen: „..O asemenea uniune, pentru noi, este absolut inacceptabilă! Ea ar însemna dictatura ungurilor asupra noastră. Dacă au ajuns ei să îngenuncheze Austria și să-i impună voința lor, ne închipuim ce s-ar întâmpla la noi, care nu avem nici instituțiile, nici tradițiile seculare, nici aparatul de stat pe care-l avea Austria!... Noi, cei din Ardeal, îi cunoaștem mai bine pe unguri decât dumneavoastră; și știm să ne ferim de ei."
Punctul de vedere al celeilalte mari personalități politice a vremii, Ion Brătianu - și care ar fi acceptat ideea de principiu a unor convorbiri cu maghiarii pentru „celelalte chestiuni" - nu diferă însă prea mult de cea a lui Maniu în ceea ce privea ideea „unirii personale": „..S-ar putea vorbi într-o zi, mult mai târziu, despre un astfel de proiect. Azi e prea devreme. Noi trebuie, în primul rând, să ne consolidăm poziția de stat național unitar!"
În ce-l privește pe Regele Ferdinand, acesta înclina - ca de obicei - spre opinia lui Brătianu; dar mai ales se arăta îngrijorat că „...un refuz brutal ar... jigni pe cei de la Budapesta, care ar interpreta purtarea noastră ca o dovadă de dispreț al onoarei ce mi se face prin propunerea lor!" ( pg. 101). (Cu alte cuvinte: ...refuzați, băieți, refuzați; dar atenție la... limbaj!)
...Și astfel - considerăm noi astăzi – datorită zestrei ardelene de neîncredere și datorită condițiilor extrem de tensionate în care se developa Conferința de Pace de la Paris, iar pe de altă parte prin... neintuirea „factorului timp" în rapiditatea unei posibile decizii cardinale pentru relațiile noastre internaționale, în numai câteva zile avea să se scufunde în uitare unul din foarte sensibilele și foarte ofertantele rezultate ale„luptei din culise", atunci pe cale de a fi integral câștigată de diplomația românească!
Chiar dacă a ne întreba astăzi „CE AR FI FOST, DACĂ...?" este doar un exercițiu imaginar, superfluu, și care n-ar rezolva deloc fondul problematic al momentului interbelic, ne îngăduim să credem că ulterioara „invazie estică" a fascismului german ar fi întâmpinat un alt fel de rezistență decât cea a unor țări, mai mici sau mai mari, dar care își datorau vulnerabilitatea tocmai unei individualități excesive și unei duioase încrederi oarbe în capacitatea Ligii Națiunilor în a face minuni. Mă întreb, apoi, consecutio temporem, dacă teribilele suferințe încercate de românii din „Ardealul de Nord" - anexat abuziv și încredințat sălbăticiei hortiste - n-ar fi luat cu totul un alt curs?...
Mai aproape: iată, tocmai a venit ACUM, în mijlocul României, Papa Francisc, fiind salutat pe pământ românesc (!) de... președintele Ungariei și de steagurile maghiare și secuiești; în vreme ce președintele României, primul ministru și patriarhul României, în loc să fie de față și să-i ureze Papei „bun venit" - subliniez: acolo, și la trecerea graniței în România, au preferat să-l... aștepte, bățoși și falnici, în ...„davele" lor de pe Dâmbovița și Prut; de parcă ne-am mai fi aflat în...1860!?... Or - mai știi?!....
Uneori, Istoria - chiar și cea pitită în culise, sau... tocmai ea(?) - are darul de a ne pune pe gânduri!...
