DE RUSALII ÎL COMEMORĂM PE EMINESCU

Distribuie pe:

Urechea te minte și ochiul te'nșală;

Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic-

Decât un vis searbăd, mai bine nimic.”

(M. Eminescu: “Mortua est!”)

Unii dintre noi am ajuns să credem că știm absolut totul despre ceea ce a fost sau ceea ce urmează să fie în această lume. Tot așa cum câțiva dintre marii noștri literați cred că știu pe de rost atât viața, cât și opera poetului Mihai Eminescu, cel definit de “Gânditorul din Păltinișul, de deasupra Sibiului” (de filozoful-scriitor Constantin Noica, 1909-1987) ca fiind “Omul deplin al culturii române”. În acest context, două întâmplări, strâns legate între ele.

Prima: Într-o veche scriitură se spune cum că, la Praga, în vara anului 1869, un oarecare maestru-fotograf ceh, cu numele de Jan Thomas, poza, în al său atelier de lux, un tânăr tare chipeș, cu ochi mari și negri, purtând răsfirat peste umeri un păr nu prea lung și puțin cârlionțat, iar pe deasupra, frumos pieptănat și bine îngrijit. Surprinzător de plăcut pentru acel bătrân fotograf mai era și faptul că sfiosul tinerel din fața lui își exprimase rugămintea pozării sale într-o impecabil de curată limbă germană literară, deși mai devreme se recomandase că este român și că regretă că nu cunoaște nicio boabă din melodioasa și cântata vorbire a cehilor. Tot de la el mai aflase că în iarnă împlinise vârsta de 19 ani, dar și că poartă numele de Mihai Eminescu. Încântat de cunoștință, maestrul-pozar îi va cere tânărului său client îngăduința de a face și o copie a acelei reușite fotografii, cu intenția declarată de a o expune în vitrina stradală a atelierului său praghez.

A doua: După trecerea atâtor ani de la acea întâmplare, printr-un adevărat miracol, cineva avea să identifice respectiva fotografie într-un album al familiei acelui fotograf, oferind-o Monetăriei Statului din Leningradul Sovietic (actualul Sankt Petersburg) tocmai atunci când respectiva instituție financiară hotărâse să marcheze, prin baterea unei monede jubiliare, împlinirea unui secol de la moartea acelui tânăr român pozat în îndepărtatul an 1869. Adică: chipul poetului Mihai Eminescu, la anii vârstei majoratului său. Cel care avea să adoarmă pentru totdeauna la 15 iunie 1889, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București. Așadar, chipul său din acea fotografie-document va fi reprodus pe una dintre fațetele metalice a nu mai puțin de 2 milioane de monede, în valoare de o rublă sovietică fiecare, din care 200.000 de exemplare realizate în condiții deosebite ale metalo-plastiei artistice și cu valori mult sporite pentru colecționarii din întreaga lume. Se cuvine să mai facem și precizarea cum că amintitul eveniment numismatic marca, pe întregul mare teritoriu al Uniunii Sovietice, încheierea “Anului Cultural Internațional Mihai Eminescu”, manifestare inițiată, pe plan mondial, de UNESCO-Paris.

Și o nevinovată constatare: Nu țin minte să se fi petrecut un gest asemănător din partea statului român. În sensul ca noi să fi omagiat (numismatic vorbind, nu filatelic) un scriitor rus, precum un Lev Tolstoi, Pușkin, Dostoievski, Cehov, Lermontov, Maiakovschi sau Șolohov. Și vă rog să mai suportați încă o mărturisire. Sper să fie nu chiar de prisos. În sensul că toate aceste cuvinte au fost compuse și recompuse, scrise și rescrise nu tocmai întâmplător, din moment ce în vară spre toamnă se vor împlini 153 de ani de la acel prelungit și obositor prim-periplu Transilvan al poetului-adolescentin Mihai Eminescu! Cât privește acea călătorie prin Ardeal, primele așezări care i-au ieșit în calea pașilor săi au fost Tulgheșul, Corbul, Borsecul și Topița Română din defileul munților Călimani, Giurgeu și Harghita. Au urmat numeroase alte sate, cătune și mici orășele din josul scurgerilor la vale ale apelor Mureșului și Târnavei Mici, iar pe drumurile presărate cu aromele tomnatice ale strugurilor dulci și merelor parfumate ajunge, într-un târziu, pe urcușul dealului “Micii Rome” a Blajului cărturarilor latinizați ai vestitei “Școli Ardelene”, cu a lui Câmpie a Libertății de la 1848. (Cea care va păstra de-a pururi ecoul recentului popas și cuvintelor omenoase ale Sanctității Sale, Papa Francisc, aflat în vizită în România, în zilele de vineri, 31 mai, sâmbătă și duminică, 1 și 2 iunie 2019). De aici, Eminescu va pleca mai departe, prin Crăciunel-Grânoasa, Alba Iulia, Gura Râului, Sibiu și Rășinariul părinților și bunicilor materni ai viitorului poet Octavian Goga și filozofului Emil Cioran, pentru ca la capăt de drum să se ivească trecătoarea alpină Cârțișoara a lui Badea Gheorghe Cârțan, cu vestita ei Vamă a Cucului-Bâlea din Munții Făgăraș.

Sincer să fiu, stau și mă întreb nedumerit: tinerii electroniști de astăzi ai Țării mele, viitorii bătrâni-urmași ai noștri, fi-vor ei capabili să presare pe “lungul drum transilvan și eminescian” măcar un verset adevărat, care să povestească în stihuri frumos ritmate de Oamenii și de Vremurile de acum!? Trag nădejdea că da! Și că ei nu vor uita de toate câte au fost, câte sunt și vor fi pe acest străvechi pământ grăitor de grai dulce și vechi de când Lumea!

Notă: La ceas comemorativ eminescian, anonimul poet al neamului românesc gândita un astfel de Luceafăr:

“A fost odată ca-n povești,/A fost, de-ar mai fi iar,/Din neamuri tracice, regești,/O prea frumoasă țară./Și era una pe pământ/Și mândră-n toate cele/Cum e icoana unui sfânt/Și Luna între stele./Mă doare-n suflet când privesc/La tot ce se întâmplă,/Și în mormânt mă răsucesc/Și cuie-mi intră în tâmplă./(...)Cântat-am graiul românesc,/Această dulce limbă./Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc/Prin alte țări o schimbă.”

Lasă un comentariu