LUMEA SE SCHIMBĂ! ROMÂNIA CE FACE? (LIII) SCHIMBAREA LUMII POATE FI O MĂSURĂ ANTICRIZĂ?

Distribuie pe:

Dacă situația de criză poate fi considerată o situație de excepție, conceptul de “măsuri de excepție” nu poate fi tot atât de ușor înțeles și, mai ales, acceptat. Poate gestionarea crizei să permită luarea oricăror măsuri considerate necesare momentului, dar care nu respectă logica raporturilor și echilibrelor din sistemul economico-social național?

Răspunsul trebuie căutat în regula de aur a oricărei societăți civilizate, pe care, indiferent de cât de necivilizată este societatea românească, de această dată ar trebui să o respecte. Este regula tratării echitabile a comunității în condițiile unor influențe negative generalizate. Din punctul de vedere al măsurilor de gestionare a crizei, această regulă ar trebui să fie tradusă în câteva elemente esențiale de conduită guvernamentală:

* Orice măsură va trebui să plece de la ideea conform căreia criza este egală pentru toți, atât din punctul de vedere al suportabilității, cât și al responsabilității. Chiar dacă politicile de solidaritate socială sunt operaționale, ele trebuie completate cu măsuri de contributivitate echitabilă a tuturor actorilor economici și categoriilor sociale, prin revizuirea (excepțională) a politicilor fiscale și a plăților sociale;

* Categoriile defavorizate vor trebui identificate prin adăugarea de criterii diferite față de cele utilizate înainte de criză, punând accentul nu numai pe situația lor actuală, ci, mai ales, pe cea de perspectivă. Astfel, o categorie defavorizată va deveni cea a tinerilor, care va trebui sprijinită pentru a obține posibilitatea continuității studiilor;

* Măsurile trebuie să creeze condițiile unei mai largi mobilități sociale, geografice și concurenționale, pentru a permite angajaților, atât din mediul public, cât și privat, să aibă acces la locuri de muncă inegal sau incomplet distribuite pe structuri profesionale, zone geografice și forme de proprietate;

Chiar dacă necesitățile de susținere financiară a unor categorii sau regiuni defavorizate devin mai pregnante în perioada crizei, măsurile trebuie să aibă în vedere și continuarea procesului de reforme pentru a se obține substanța necesară reluării postcriză a creșterii economice prin modernizarea și perfecționarea structurilor economice și instituționale;

* Măsurile, oricât de excepționale ar fi, trebuie să evite mărirea decalajului de dezvoltare dintre România și media europeană, pentru a nu compromite obiectivul convergenței.

Trebuie însă precizat că politicile de gestionare a crizei sunt mult mai complicate și mai dificile într-o economie ca cea a României, care nu a reușit să obțină, înainte de declanșarea crizei, o consolidare a procesului de macrostabilizare. Din acest motiv, gestionarea crizei presupune existența unui consens politic, ca un garant al suportului de credibilitate necesar acceptării măsurilor atât la nivelul populației, cât și al clasei politice.

Consensul politic nu poate fi conceput în afara instituțiilor statului. Criza internațională a fost atât de surprinzătoare, încât analiștii nu au reușit să cadă de acord asupra unei strategii considerate a fi metoda sigură de luptă împotriva efectelor ei. Un singur aspect a întrunit însă acceptul general - acela că statului național îi revine un rol important în conceperea oricărui tip de strategie anticriză.

A fost sau este statul român la fel de abil, potent și carismatic ca alte state ale lumii, pentru a deveni un real instrument de luptă împotriva crizei?

Pentru a avea astfel de calități, statul român ar trebui să fie un partener credibil, cu care cetățeanul poate și trebuie să colaboreze în rezolvarea unor probleme de interes specific, dar care depind de soluționarea altor probleme, de interes general. Cu alte cuvinte, ceea ce societățile moderne au reușit să înfăptuiască este problema conștientizării, la nivelul individului și al colectivităților locale, a faptului că interesul individual este condiționat de cel general, iar atingerea unuia, cât și a celuilalt, este posibilă numai printr-o relație de parteneriat cu statul.

Din păcate, în comparație cu acele societăți, societatea românească apare ca fiind un adevărat vestigiu al trecutului. Ea încă se mai caracterizează prin paradoxul opoziției dintre individ și stat, prin refuzul de a accepta obiectivitatea raportului dintre interesul individual și cel general, prin discriminări economice și administrative, prin rigiditatea unei birocrații incompetente, dar omniprezente.

(Va urma)

Lasă un comentariu