Imaginile trecutului îi revin atât de ușor și de clar în minte de parcă lucrurile pe care le povestește s-ar fi petrecut ieri. Parcă acum s-ar fi întâlnit cu regele Mihai la pescuit, la Lăpușna, parcă acum îi trec prin față șirurile de soldați care vin de-o parte și de alta a drumului sau aude tunurile care aruncă proiectile peste sat. Și nicidecum nu va putea uita zilele foametei din 1947. Emil Marieșan, din Ibănești Sat, s-a născut pe 8 septembrie 1927 și amintirile lui sunt prețioase file de istorie a locului.
Când era băiat, în zilele de duminică ieșea în sat. Îi plăcea să vadă bătrânii care se întâlneau și stăteau pe bănci. “Erau bănci pe marginea drumului și erau bătrâni îmbrăcați în costum național, cu părul lung și alb. Hainele albe, ei albi, îmi plăcea să ies numai să văd bătrânii cât de frumos arată. Și mă întrebam dacă așa voi arăta și eu când oi fi bătrân...”.
O amintire frumoasă i-a păstrat și regelui Mihai, pe care l-a întâlnit la Lăpușna, unde venea la pescuit. “S-a întâmplat că eram acolo și făceam fân. Și regele a prins un păstrăv și s-au dus să-i dea o găleată, să țină peștele viu, proaspăt. Și m-am dus și eu cu ei, ca băieții, că doar eram băiet. Nu-mi da nimeni importanță, dar mergeam și eu după ei. Regele sta de vorbă cu toată lumea, că era copil, că era bătrân. Îl vedeam cel mai scump om, și frumos, și inteligent, și tot felul. Avea obiceiul și venea până la Reghin cu trenul, pe urmă lua motocicleta, că era și mare șofer. Într-o zi, când a venit pe Mociar, i s-a stricat motocicleta, s-a dat jos, s-a apucat de meșterit, nu să aștepte să vină cineva. O meșterit, s-a urcat înapoi și dă-i drumul în sus. Nu se temea să umble singur sau că-l omoară cineva. Și oamenii îl respectau.”
Anii războiului
“Când sunt singur, îmi vin în minte multe lucruri. Mă gândesc că am făcut patru clase la școală la români, am învățat în română, de la clasa a cincea până pe clasa a opta au fost ungurii și am învățat numai ungurește. La români am învățat lucruri frumoase în poezii românești, la unguri, lucruri ungurești. Patru clase la români și patru la unguri... După care am urmat Liceul Silvic din Gurghiu.”
Era încă la școală când el și niște colegi au hotărât să fugă în România. “Eu, Suciu, a lu' Pântilia Mitului și a lui Florea Iovului... Eram colegi și ne-am înțeles toți să fugim în România, fără să știe nimeni. Tot discutam noi așa, pe afară, ca să nu ne audă cineva. Și într-o după masă vin ăștia și spun: «Gata, dimineață plecăm! La patru dimineața plecăm la Târgu-Mureș, cineva ne trece frontiera și trecem în România!» Dar mama a tras cu urechea și a auzit înțelegerea noastră. Nu a zis nimic, dar când o fost dimineață m-a închis în cameră și mi-a spus că nu plec nicăieri. Ei s-au dus, au apucat a trece, fiecare și-a făcut liceul... eu am rămas închis în casă”.
Anii războiului (Cel de-Al Doilea Război Mondial) au lăsat cicatrice adânci tuturor celor care l-au trăit și, cu siguranță, și locuitorilor de aici. Multe amintiri triste sunt din acea perioadă: cum se săpau tranșee, cum au apărut tancurile în centru și oamenii nu aveau ce să zică, nu îndrăzneau, sau cum, în timpul luptelor, oamenii s-au refugiat la vale și “acolo, cum era piuă și vâltori, era săpat de apă și pe șanțurile pe unde o mers apa, bătrânii noștri au pus poște și pământ și acolo stam băgați”, povestește Emil Marieșan.
“Nemții au stat vreo lună de zile. Se duceau câte o zi, veneau, dormeau, iar plecau. Se lucra în sus la tranșee, a fost lucrare mare acolo, de credeau că rușii vor veni drept la tranșeele lor, dar rușii au venit frumos și au coborât la Cașva, au venit pe partea astalaltă pe la Piatra Urșuii și au lăsat tranșeele acolo și de nu fugeau... îi prindea aici. Și cum vă spun că au venit aici, pe Piatra Urșuii, și într-o bună zi... un tun! Bum de acolo și proiectilele prin sat! Când au tras, noi, băieții, eu, Victor, am ieșit cu un binoclu să vedem de un' trag ăia cu tunul. Ne-am tot uitat, dar degeaba, că nu am văzut nimic cu binoclul nostru. Noi nu vedeam nimic, dar ăia de acolo aveau binocluri mai bune ca ale noastre și ne-au văzut. Și cum ne uitam acolo, sună tunul și trece pe deasupra noastră și explodează un proiectil la vreo 50 de metri. Și când a explodat proiectilul, am fost grămadă jos. Am fugit și al doilea proiectil l-au tras exact unde am fost noi. Și-apoi atâta ispravă am făcut... că apoi noi am fugit de acolo...”
“Nemții i-au băgat pe unguri în tranșee și au plecat. Și mulți din armata ungurească erau români. Au instalat tunuri aici, și la tunuri erau patru români, de aici din Ibănești. Le-au instalat noaptea și apoi ăștia s-au retras, s-a dus fiecare la casa lui, s-au îmbrăcat civil, au aruncat arme, au aruncat pușcă și au rămas tunurile așa... Și aicea le-au găsit rușii. Apoi n-a mai avut cine să tragă cu ele, că românii n-au vrut să lupte. Pe doi dintre ei rușii i-au prins, i-au găsit că au fost militari, măcar că erau civili și nu au luptat cu ei, și i-au dus la vale și i-au împușcat. Oamenii ce să facă? Au stat liniștiți oamenii, nu s-au amestecat în treburile lor. Dar la Gurghiu și la Larga au fost treburi mari. Prin pădurile de acolo au ținut rezistență mult. De aici mergeau și luptau acolo, că și rușii care au stat aici, mereau 24 de ore acolo și veneau înapoi la odihnă.”
Când au venit rușii, au stat și la ei în casă. Înaintea lor fuseseră și germani, dar ei se purtaseră mai frumos cu cei ai casei (când tatăl lor a primit ordin de mers pe front, i-au pregătit ranița și i-au pus în ea tot ce avea nevoie). Dar acum, rușii stăteau în casă, ei în grajd. “Avea unul o suliță mare, așa ascuțită, tot căta peste tot cu ea, tot căta. Tot o spart, tot o zdrobit. Noi aveam o cameră în pământ, sub podele și am mai ascuns lucruri acolo. Și am făcut o groapă în grădină, am acoperit-o cu șipci și am ascuns și acolo. Și au găsit și au scos tot de acolo. Și era unul care mai rupea pe românește și tot striga la mama: Fimeia, adu apă! Și ea aducea apă de la vale. Fimeia, faci foc! Și aveam un porc, îl țineam cu noi, în grajd, după iesle. Și ei, cum găseau animale, una, două le luau, le duceau în centru și le tăiau, făceau mâncare, știu ei ce făceau. Apoi, câteodată zicea mama: Nu mă mai duc, nu pot acum! Și el: Fimeia, pușcai porcule! Poc, poc! Dar totuși, măcar că știa de porc, dar nu o spus nimănui și porcul o rămas! Asta era. Prăpădiți rău de tot!”. Au luat turme cu tot cu ciobani, noroc că ciobanii au mai putut să fugă. Un rus care vorbea românește venise înainte la ei și le spusese: “Fiți atenți cum vă purtați, că ăștia care vin primii sunt toți scoși din închisori, ăștia numai prostii fac! La un control al hainelor din grajd au găsit niște cartușe, dar niște nimicuri, cum aveau la școală. Au vrut să-l aresteze pe Victor și să-l împuște. L-au scos în drum și noroc că s-au întâlnit cu un ofițer care l-a eliberat, altfel l-ar fi împușcat pe motiv că era partizan.”
După război, foametea
După război, a venit foametea. “Noi am fost trei frați. Și cu fete eram cinci. Nu am dus-o rău că tata era croitor și cum făcea atunci sumanele acelea, huioșele, ... parcă acum văd, avea o cameră în care aducea pănura și fiecare era legată și cu etichetă... și lucra într-una, zi și noapte. Nu o duceam rău. Bani se făceau, dar după război, prin '47, a venit foametea aia mare și nu mai găseam pe aicea bucate de cumpărat. Nu găseam. Măcar bani mai aveam... dar nu găseam! Aveam cai, căruță, și meream cu scânduri pe câmpie. Dam o căruță de scânduri pe 2-3 mierțe de grâu sau cucuruz. A dus-o rău multă lume atunci, și au fost care au murit de foame. Parcă acum văd, cât de amărât eram, cât de slabi eram. O viață grea, asta a fost. Și citeam că la noi, la foametea din '47 la noi era recoltă, o fost secetă mare, nu s-a făcut recoltă în multe locuri, dar erau locuri în care era recoltă, dar o strângeau ai noștri, comuniștii și rușii, și o încărcau în vapoare de cereale și le duceau în Rusia și la noi mureau oamenii de foame.”
Ceasul ticăie sus pe perete. Au trecut toate - ani, vieți, război și foamete. Lucrurile s-au așezat. Rănile s-au vindecat. Cuminți, pe o canapea, două fetițe ascultă amintirile unui om care a trăi războiul. Pentru el, sunt o realitate a tinereții, pe care o retrăiește de parcă s-ar fi întâmplat ieri, pentru ele povești din altă lume. Și sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg... (sursa și foto - ibanesti.ro)
