ANONIMĂ CU ADRESANT DISCRET SAU VREMEA ESENȚELOR TARI

Distribuie pe:

Motto: “Celor care n-au îndurat niciodată lupta pentru împlinirea unei absurdități li se pare nebunie orice le depășește slăbiciunea și mediocritatea.”

(Mircea Eliade, în “Gaudeamus”)

Am citit deunăzi un text admirabil postat pe internet de prietena mea, talentata plasticiană Rodica Zamfira Pop, care încearcă să ne convingă că nu-i aparține, așa că i l-am luat fără să mai întreb nimic și vă invit să-l citiți. Iată cât de frumoși și profunzi pot fi reprezentații târgumureșeni ai unor generații cu ghiocei la tâmple!

“Timpul...

Am numărat anii mei și am descoperit că am mult mai puțin timp de trăit decât am trăit până acum.

Mă simt precum acel copil care a câștigat o pungă de bomboane, și pe primele le-a mâncat fără oprire, dar când și-a dat seama că i-au mai rămas atât de puține, a început să le savureze cu calm.

În fond, nu mai am timp pentru ședințele interminabile unde se discută de statute, de reguli, de proceduri și norme interne, știind că nu va ieși nimic...

În fond, nu mai am timp să suport persoane absurde, care, în ciuda vârstei anagrafice, nu au crescut încă.

În fond, nu mai am timp să negociez cu mediocritatea!

Nu vreau să mă aflu la întâlniri unde se expun persoane supradimensionate de egoul lor.

Nu îi tolerez pe manipulatori și pe oportuniști.

Mă deranjează invidioșii care încearcă să-i discrediteze pe cei mai pricepuți, pentru a le lua locul, imita talentul și fura succesele.

Persoanele nu discută conținutul, abia dacă citesc titlurile. Timpul meu este prea redus pentru a discuta titlurile. Vreau esența, sufletul meu se grăbește...

Nu mai am prea multe bomboane în pungă...

Vreau să trăiesc alături de oameni plini de umanitate, de multă umanitate.

Care știu să surâdă în fața propriilor erori.

Care nu se umflă de succese.

Care nu se consideră aleși, cu mult înainte de a fi.

Care nu renunță în fața propriilor responsabilități.

Care apără demnitatea umană și care își doresc să fie numai de partea cinstei și a adevărului.

Important este ca, prin ceea ce faci, viața să merite cu adevărat să fie trăită.

Vreau să mă înconjor de oameni care știu să ajungă la inima celorlalți oameni...

Oameni pe care durele lovituri ale vieții i-au învățat cum să crească, cu subtile atingeri ale sufletului.

Da... mă grăbesc... să trăiesc cu intensitatea pe care numai maturitatea mi-o poate dărui.

Vreau să nu risipesc niciuna dintre bomboanele care mi-au rămas...

Sunt sigur că vor fi mult mai savuroase decât cele pe care le-am mâncat până acum.

Obiectivul meu este de a ajunge mulțumit în sfântă pace cu ai mei și cu propria conștiință.

Sper că și tu o știi, pentru că, într-un mod sau altul, oricum vei ajunge...”

*

“Mediocritatea e cu atât mai impresionantă cu cât o descoperi într-o structură ce se crede deasupra mediocrității”, scria, în 1934, Mircea Eliade,  în “Oceanografie”. Revenind la textul târgumureșeanului nostru..., dacă au fost numai bomboane în pungă, înseamnă că autorul nu e chiar ocolit de noroc, ci mai degrabă, precum mulți dintre noi, strivit de cenușiul lehamitei, ceea ce este foarte trist. Spleen-ul - ca să mă exprim eufemistic - poate dobândi accente dramatice. Mă raportez, desigur, la individul cu IQ notabil, precum autorul textului de mai sus, la cei care au rămas fără ostentație în linia întâi. În rest, “fericiți cei săraci cu duhul”!

În fond, Eliade are dreptate când spune că “A fi mediocru nu este o rușine; dar a cădea în cealaltă mediocritate, a culmilor, a tipului superior, este de-a dreptul vulgar.” Poporul spune mai direct, dar nu mai citez.

Mediocritatea e sălcie și energofagă. Pustiitoare. Sufocantă. E “gâlceava înțeleptului cu lumea”. Cui prodest? M-am luptat o viață întreagă cu morile de vânt, dar nu am reușit să mă îndrăgostesc de Cervantes numai pentru atât. Don Quijote nu mă convinge. Mi-e mai simpatic și mai drag micuțul scutier Sancho Panza.

Cenușiul acesta e ca o molimă subtilă, insinuantă, ca un cancer cu care, dacă nu-l sfârteci la timp cu bisturiul, ori nu-l depistezi până la metastaze, riști să te împrietenești sau chiar să îl îndrăgești, din comoditate sau din lipsa alternativei, precum victimele care se îndrăgostesc de călăii lor. Ce păcat că ne dezmeticim adesea prea târziu, când realizăm că nouă înșine ne-am aparținut atât de puțin, risipindu-ne în... efemeride. Ne diluăm în loc să ne comprimăm, să ne energizăm. Într-un fel, e firesc. Ultimele trei decenii au adus atâtea suferințe și umilințe acestui neam, încât ne putem aștepta la orice reacție. Nu ne mai miră nimic. Suntem într-o permanentă pierdere de viteză.

Suferința nu te face nici gri, nici roz. Ori te dezumanizează total, ori te înnobilează, te înțelepțește și te înseninează.

Doamne, ai grijă de români!

Lasă un comentariu