După mai bine de zece ani de la izbucnirea crizei, ansamblul lumii financiare globale nu înregistrează nicio schimbare, și nicio reformă economică sau socială de amploare nu s-a realizat.
Concluzia este că, în pofida amplorii sale, criza nu a determinat “schimbarea” dorită și necesară, ceea ce ne conduce la ideea conform căreia cauzele izbucnirii unei noi crize sunt încă prezente și la fel de puternice ca acum zece ani.
Într-o manieră sintetică, putem spune că:
1. Departe de a se fi diminuat, îndatorarea continuă să crească.
Asociată, în percepția colectivă, cu krach-ul bursier, criza financiară își găsește, în majoritatea cazurilor, rădăcinile în excesul de îndatorare. Componentă vitală a activității economice, îndatorarea nu are doar imaginea unor obligații de plată pe o perioadă viitoare, ci și imaginea unei investiții, deoarece plasarea corectă a creditului pe piața investițională recuperează nu numai suma inițială, dar aduce și un profit. Din acest punct de vedere, îndatorarea este un “pariu” financiar atât pentru debitor, cât și pentru creditor.
În vara anului 2007, lumea finanțelor și-a dat subit seama că masa de creanțe acumulate de către sistemul bancar și diseminate pe piața financiară nu avea o corespondență/contrapartidă reală la nivelul producției, adică de venituri ce ar fi trebuit redistribuite în prezent și în viitor.
Cu alte cuvinte, situația devenise dramatică, deoarece avuția vehiculată pe piața financiară era fictivă, nu avea acoperire.
Epicentrul crizei, ilustrat de către supraîndatorarea agenților economici americani (menajuri, firme, companii, etc.), a destabilizat nu numai sistemul bancar american, dar și pe cel european, care era extrem de activ în finanțarea nu doar a bulei imobiliare americane, dar și a celei din Marea Britanie, Irlanda, Spania, etc.
Ieșirea la suprafață, prin declanșarea crizei, a disproporției între riscul asumat de către bănci prin raportul inegal dintre valoarea creditării și valoarea reală a propriilor fonduri a dezvăluit o realitate îngrijorătoare: lipsa de prudență și de transparență a finanței globalizate, ceea ce reprezenta un pericol permanent asupra situației economiei reale, cu impact direct asupra sustenabilității echilibrului pe piața muncii.
Zece ani de la declanșarea crizei, datoria publică și privată continuă să fie o problemă pentru creșterea economică. În loc să se reducă, aceasta continuă să crească de la 269% din PIB la sfârșitul anului 2007, la 327% în prima jumătate a anului 2018, conform datelor Băncii Reglementelor Internaționale. Este o creștere aproape de două ori mai rapidă decât cea din perioada 2000-2007.
Situația se explică, pe de o parte, prin accelerarea ratei de îndatorare a Chinei, dar și a altor țări, cum sunt Suedia, Danemarca, Olanda, Australia, Canada și Coreea de Sud. Pe de altă parte, se explică și prin faptul că în țări ca Japonia sau Marea Britanie, scăderea datoriei menajurilor a fost contrabalansată de creșterea datoriei publice.
Un alt aspect îngrijorător al procesului de îndatorare este acela al datoriei întreprinderilor. La nivelul economiilor emergente, datoria întreprinderilor a crescut de la 60% din PIB în 2007, la 100% în 2017, la o valoare de cca 3.300 de miliarde de dolari. La nivelul țărilor dezvoltate, rata de îndatorare a întreprinderilor în 2017 a fost de doar 87% din PIB, nivel egal cu cel din 2007.
(Va urma)
