Suntem în luna lui Cireșar, când (aflăm dintr-o consemnare) s-ar fi născut Avram Iancu, la Vidra de Sus, în anul Domnului 1824. Istoricii au căzut de acord că ar fi vorba de sfârșitul lunii iunie, motiv pentru care, miercuri, 26 iunie, la Casa Iancului din Târgu-Mureș, a fost omagiată personalitatea marelui patriot român, conferențiar fiind dl prof. Mihai Monoranu.
Trecând peste datele biografice, vorbitorul a pus accent pe dimensiunea cultural-spirituală a “Craiului Munților”.
Avram Iancu a fost un om al armelor, un mare strateg, un mare și înflăcărat patriot, o mare conștiință națională, al cărui destin istoric a început după incidentul de la Mihalț, când, într-o străfulgerare de gând, și-a dat seama că doar prin luptă cu arma în mână, se va putea schimba ceva. Atunci le-a spus tovarășilor săi adunați la Blaj memorabilele cuvinte: ,,Domnilor, eu vă las, mă duc în munții mei să fac revoluția”. A avut, ca nimeni altul, în orice împrejurare a vieții sale, verticalitate , demnitate, nesupunere, de aceea este cea mai deplină figură a revoluționarului român, în care ,,ideea și fapta s-au împletit mereu în una”. Cauza depresiei lui a fost neputința de a accepta neîmplinirea idealurilor sale și de a se adapta la noua situație, preferând jertfa în locul înfrângerii și, cu toate că fiecare dintre noi îl percepe pe Iancu în felul său propriu, o face în cadrul acelorași jaloane ale demnității și tăriei de caracter care i-au înnobilat scurtimea vieții, unicitatea lui constând în viziune, determinare și curaj. Fără el, Ardealul nostru ar fi gol, sec, fără demnitate, fără spiritualitate, fără noblețe, fără speranțe, fără viitor. Cuvintele și reflecțiile sale, rostite în momente de mare cumpănă, rămân memorabile: “Nu cu argumentele istorice, ci cu lancea lui Horea vom putea convinge”; ,,Pretențiunile noastre sunt sfinte, fiindcă ele sunt ale nației întregi”; ,,Unicul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd națiunea mea fericită” - tulburător act testamentar, ce închide în el atâta decepție, atâta durere, dar și atâta speranță...
Materialul domnului prof. Monoranu a fost completat cu intervențiile domnilor: jr. Ioan Berța, prof. Gheorghe Nistor, prof. univ. dr. Voica Foișoreanu, iar poeziile, creații proprii, ale dr. Dorian Marcoci, jr. Silviu Rațiu și subsemnatul, au întregit atmosfera unei minunate seri, la casa în care, duhul Iancului este și va rămâne mereu prezent...
... Căci, Iancu a cunoscut, ca nimeni altul, amarul vieții sub jug străin, umilitor. A fost, însă, dornic de învățătură, iar pe unde s-a școlit - la Vidra, Câmpeni, Zlatna și mai apoi la Cluj, unde și-a luat Dreptul, a avut parte de dascăli buni și întru toate vrednici. Cancelist fiind, la Tabla Regească din Târgu-Mureș, a avut norocul de prietenia unor tineri entuziaști, pe care anul 1848 i-a umplut de speranțe nebănuite. Simțind că ar putea să vină acea vreme norocoasă, așteptată de neamul său, care să-i scape pe români din strânsoarea jugului străin, a purces spre Apuseni pentru a-i lămuri și a-i ridica la luptă pe obidiții săi moți. Știind că nimic nu se obține fără luptă și jertfă și că hotărârile luate de el și de alții ca el, pe Câmpia Blajului, trebuiesc apărate chiar cu prețul vieții, a înființat de îndată Legiunea “Auraria Gemina” și a numit prefecți din rândul oamenilor săi cei mai de încredere.
Cu timpul, faima câștigată cu jertfă și-n onoare, l-a făcut cunoscut și mai apoi temut chiar de aliații săi. Parte din ei l-au părăsit, l-au trădat, l-au mințit, că prea era mare și ascultat de ai săi și prea stătea în calea unor planuri și înțelegeri neștiute, urzite în cancelariile imperiilor vecine. Încercuit de trupele ungurești, a rezistat în cetatea lui de piatră, ba a mai și împuținat și îngrozit pe vremelnicii stăpâni care îl doreau prins și ridicat în ștreang. Soarta a vrut să fie altfel, iar după terminarea războiului, a luat de câteva ori drumul Vienei pentru a cere împăratului drepturi și dreptate, nu pentru el, ci pentru neamul său. A refuzat cu demnitate onorurile ce i s-au acordat, considerând că ele se cuvin doar nației sale, lucru care a iritat măririle imperiale. A primit, în schimb, promisiuni deșarte, care i-au amărât sufletul. Înșelat în crezul său, dezamăgit și dezgustat de viață, trist și umilit, se retrage în locurile obârșiei sale. Cu gândul arzător la nația lui, pe care nu a putut să o vadă liberă și fericită, după ce a mai colindat odată Ardealul său drag, Iancu se stinge din viață la 10 septembrie 1872. Țebea îl proiectează în nemurire, gorunul îi cântă amarul în tremurul frunzei, iar noi îl ținem în inimi ca pe o icoană făcătoare de minuni...
