În primul rând, se cuvine să avem în vedere rolul monahismului ortodox transilvănean în păstrarea conștiinței de unitate națională și bisericească, aspect pe care Ioan Alexandru îl surprinde în Imnul pe care i-l dedică călugărului și marelui luptător pentru adevărul credinței, Sofronie din Cioara. De la începuturile vieții creștine, ca și în zilele noastre, monahismul a împlinit o misiune importantă în viața Bisericii, împlinind, în gradul cel mai înalt posibil, caracterul apostolatului evanghelic. Monahismul a avut un rol important în istoria religioasă. Monahii au fost în toate timpurile suflete dornice de desăvârșire creștinească și morală, așa îl vede Ioan Alexandru și pe Sofronie; idealul lor era acela de a împlini prin cuvânt și prin fapte porunca iubirii lui Dumnezeu și a iubirii oamenilor, după cuvântul Sf. Scripturi: “Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Matei 5, 48). Monahismul a constituit întotdeauna puterea înflăcărată a credinței, căldura și lumina dragostei, râvna neobosită pentru câștigarea virtuților, eroismul în muncă și jertfă, dăruirea pentru păstrarea nestricată a credinței creștine, iubirea care n-a cunoscut margini pentru interesele neamului și ale țării, Sofronie din Cioara le-a îndeplinit cu prisosință pe toate acestea, iar Ioan Alexandru, îi cântă călugărului sfânt, în Imnul dedicat lui, toate aceste virtuți nepieritoare.
Printre neînfricații reprezentanți ai monahismului transilvănean, luptători pentru păstrarea conștiinței de unitate națională și bisericească, la loc de cinste îl găsim pe Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara, care după ce a umblat mai mult timp prin Țara Românească, s-a retras la Cioara Sebeșului, unde și-a făcut un schit în mijlocul codrului. Din cauza răutății omenești, pleacă de la Cioara și cutreieră Munții Zarandului, Munții Apuseni, ajunge la Abrud, la Câmpeni, unde readuce pe credincioșii români ortodocși la dreapta credință strămoșească. A fost arestat de mai multe ori, dar a fost pus de mai multe ori în libertate. Pentru prima oară, moții înscriau în istoria românilor din Ardeal o pagină glorioasă, luptând pentru libertatea conștiinței religioase, pentru ca un sfert de veac mai târziu, aceiași moți, să-și verse sângele pentru libertatea de sub jugul aspru al iobăgiei, iar după aproape un secol să apere cu eroism și ideea naționalității române. Pe același drum, de la Abrud la Dealul-Mare, au trecut câteși-trei eroi martiri ai neamului nostru: Sofronie, Horia și Iancu, semănând jertfa vieții, pentru idealul scump al neamului.
Sofronie a ținut și soboare dintre care cel mai însemnat este cel ținut la 4 februarie 1761, la Alba Iulia, unde a cerut în numele românilor, nu numai vlădică pe seama Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, ci și eliberarea celor care sufereau mucenicește pentru “țară” și pentru “Lege”. Mișcarea lui Sofronie a cuprins întreaga Transilvanie și cuvintele lui, deși n-au fost cu mult meșteșug întocmite, au muiat inimile stăpânitorilor transilvăneni, care până la urmă au admis ca românii să aibă episcopul lor. Opera lui Sofronie a avut ca efect “dezrobirea religioasă” a românilor din Transilvania.
Mai pe urmă, Sofronie a trebuit să părăsească țara Ardealului și s-a retras la mănăstirea Argeșului, unde și-a petrecut restul vieții, măcinat de dorul care-i rupea inima de a se reîntoarce iarăși în Transilvania, unde iobăgia și silniciile unei credințe străine românilor au fost un jug foarte greu pe spatele mult încercatului popor român.
Toate aceste aspecte ale vieții și activității călugărului Sofronie sunt atât de bine surprinse de Ioan Alexandru în imnul pe care il dedică, care se dovedește a fi o radiografie a sfințeniei unui monah, dar și a luptei necontenite pe care el o duce pentru propovăduirea și apărarea adevărului de credință, a învățăturii celei drepte a Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos.
Spune Ioan Alexandru: “Față în față cu recescu foc ce stăvilește semințiile/Să-și poată înfierbânta cuprinsul în sânul urnei blânde ce/S-a dat păstorului din Transilvanii, cunună chibot și/Copârșeu ușor, licăr în zori ce prevestește noaptea și /Leagăn soare în amurg ce-mpinge ziua-n jugurile nopții./Un luminiș, oleacă fiecare, de timpuriu trebuie să-l/Cunoască Logosul coborât între păduri, o țâr de schit./.......Sofronie monahul a ieșit din Cioara, cu chibotul în/Brațe spre miezul de păduri, acolo între arborii-ndesați/Ca părul pe fruntea fiarei, fost-a nevoit să-și facă loc/Cu umărul și brațul, cu sabia cuvântului,/Din rădăcini să mute cerul, din/Pământ pe zare în rotocol amețitor/Ca să pătrundă vânăta putere din neființă-n/Galbenul cuprins./.......Cu vulturii pe munți în scorburi și nevoiri/În privegherea sfântă trăind din grai ca pâinea/Firii lor, ce spun întruna logosul,/Ei, ctitorii de Patrii se curăță și spală și-nnoiesc/Acest cuvânt ajuns și-n firea noastră, în munți în Transilvanii./.......Lipsit de toate și desprins de toți pentru a fi legat de fiecare/Sofronie profetul văzător sfânt mădular smerit în/Așteptare. Până ce harul nunții iarăși va călca cu pași de rouă-n/Sărăcia humii, strălimpezi făpturi și seminții până/La marginile lumii. Sofronie/Părinte te strevăd, din sat în sat făclie/Cum strângi sobor și cuvântezi fierbinte, simt duhul/Vorbei tale spânzurat în prunii ninși de slavă pe morminte./Cu barba sură picurând pe piept aloie mir pe capul/Tău vărsată, rasa răsăriteană de monah sub un șerpar/De flăcări strecurată, opinci ușoare-nfășurate iuți/Pân-la genunchi peste obiele din cânepă țesută foarte/Des de maica ta în nopți fără de stele, când buhele/Se buhuiau prin nuci și nechezeau căluții la câmpie/Trași sub ciubare de pe munți, de moții-mpinși la vale-n/Pribegie; cu șapca-n cap, de oaie, mâncată de furtuni./.......Țară de foc iubitul meu pământ, cerul de tine este -/Aproape. De vrei să simți apropierea lui leapădă-ntâi/Cămașa de pe spate. Și dăruiește-o celui înghețat,/Întâiul ce-a ieșit din pribegie,/Atunci vei auzi în Munții Apuseni/Buciumu-n veșnicie cum adie. Vei presimți/Cum tânguirea lui nu e decât un fel de zbuciumare. De dor/De-a picura din cel înalt mai multă nebunie-n fiecare,/Mai multă pace și mai mult cuvânt, și în pământ de-a pururi/De-a răsfrânge, numai acele oase ce s-au smerit de-ajuns,/Și-n loc de spaimă amiros a sânge”.
Iată, cuvinte elogioase, pline de adevăr, pe care Ioan Alexandru le aduce drept omagiu călugărului sfânt Sofronie pentru lupta sa înverșunată pentru apărarea adevărului de credință și pentru propovăduirea sa creștinilor iubitori de Hristos, de Biserică și, totodată, de adevărul istoric.
În ochii credincioșilor transilvăneni, figura călugărului Sofronie a rămas ca un chip luminos de sfânt, iar numele lui ocupă un loc de o deosebită cinstire în istoria Bisericii Românești din Transilvania, pentru lupta dusă în scopul reînvierii unității noastre bisericești. Mișcarea religioasă a lui Sofronie, cu roade atât de binefăcătoare pentru Biserica Ortodoxă Română și pentru credincioșii români din Transilvania, a însuflețit la luptă pentru lege, pentru limbă, pentru neam, pe toți românii din regiunile mărginașe ale Transilvaniei.
