MIHAELA MALEA STROE - ANTIMIORITISMUL MAI PE ȘLEAU... (I)

Polemici asupra Mioriței au mai fost. Culturale. Dar - cel puțin din câte știu eu - nimeni, niciodată, înainte n-a avut nesimțirea să transforme balada, prin incriminarea ei și prin negativizare, în muniție politică sau capital electoral. Politrucii și culturnicii zilelor noastre, mai răi decât bolșevicii, o fac, mizând (după ce învățământul a sucombat prin reforma postdecembristă) pe ignoranță și pe teoria falsă și stupidă că neamul românesc este fatalist, resemnat și inert, din pricină că s-a studiat Miorița (varianta Alecsandri) la școală! Gogoriță mai mare și gogoașă mai umflată cu pompa vidanjei ideologice decât asta încă n-am întâlnit! Cât de incult sau cât de ticălos poate fi acela care lansează/răspândește o asemenea teorie smintită?

Pe scurt: ciobănașul “cel mai ortoman” află de la mioara năzdrăvană că tovarășii lui (ungurean și vrâncean) vor să-l omoare “la apus de soare”. I se aduce la cunoștință o intenție criminală (“Vor să mi te-omoare”), nu un fapt cert (o să te omoare). Preventiv, el îi încredințează oiței câteva dorințe de îndeplinit dacă va fi ucis. Dacă!

Să vedem care sunt, în mințile ilogice ale antimioriticilor, capetele de acuzare.

Antimioriticii îl acuză că, de fatalist și de fricos ce e, ciobănașul mioritic se resemnează în fața morții și de aceea își face testamentul. Fals!!!

Adevărat: își întocmește testamentul, ca orice persoană înțeleaptă, responsabilă și conștientă că e, prin însăși condiția umană, muritoare. Gest normal, cu atât mai normal cu cât există intenția uciderii lui “la apus de soare”.

Logic și plauzibil: își face testamentul tocmai pentru că, deși nu spune explicit, se pregătește de o înfruntare inegală (unu contra doi). Conștient că poate fi învins, își asumă riscul. Moartea lui în această posibilă confruntare rămâne o ipoteză: “De-a fi să mor” (dacă o să mor, în caz că o să mor). Testamentul de-aia-i testament, ca să exprime dorințele finale, în ipoteza morții care poate surveni oricând (peste o clipă, peste o zi, peste niște ani, nu neapărat “la apus de soare”). Simpla lui elaborare nu înseamnă nici fatalism, nici renunțare la luptă, este doar o necesară, înțeleaptă și lucidă măsură de prevedere... în caz că...

Un fatalist inert, resemnat, ar fi spus “fie ce-o fi!” sau “ce-o fi, o fi!” și nu s-ar fi sinchisit să-și facă testamentul!

Lasă un comentariu