MODELE DE IERI, DE AZI, PENTRU ETERNITATE: “ȘTEFAN, ȘTEFAN DOMN CEL MARE…”

Motto: “Cinstit și harnic, răbdător fără să uite și viteaz fără cruzime, strașnic în mânie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al lucrărilor frumoase, fără nicio trufie în faptele sale, care se pare că vin pintr-însul de aiurea și de mai sus.” (Nicolae Iorga)

Ștefan al III-lea, Ștefan cel Mare, Ștefan cel Mare și Sfânt - după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română - a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. S-a născut în 1438/1439, la Borzești, și s-a înălțat la ceruri la 2 iulie 1504, din cetatea Sucevei. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani (cea mai lungă domnie din epoca medievală a Țărilor Române!), perioadă în care Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale. “Moldova era stabilă politic și bogată. Incursiunile pretendenților la domnie erau rare, și opoziția boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să treacă prin Moldova, de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) și invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale și pietre prețioase, iar din Apus postavuri și arme. Vămile culese de la aceștia aduceau bani în vistieria domnească. Astfel, se explică mijloacele materiale care i-au permis lui Ștefan să lupte și să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih - își continua înaintarea spre centrul Europei.”

La 12 aprilie 1457, a urcat în scaunul domnesc la Suceava, fiind ajutat de voievodul Țării Românești, Vlad Țepeș, domnind “47 de ani, două luni și trei săptămâni”.

A întreprins acțiuni de consolidare a țării în plan intern și extern, de reintegrare teritorială și de impunere a unei politici independente în relațiile cu statele vecine. A refăcut cetățile mai vechi și construit altele (la Roman, Soroca, Chilia Nouă, Orhei, Cetatea Albă etc.).

A acordat privilegii comerciale negustorilor străini, celor din Brașov (1458) și din Lvov (1460). “Spre binele țării, a bătut monede de argint. Sfatul Domnesc a fost redus de la 30 la 16 -18 membri. Pe boierii trădători i-a pedepsit aspru.”

În lunga lui domnie a purtat 42 de războaie, ieșind învingător în 37, fiind în primul rând un apărător al pământului natal.

“Ștefan Vodă cunoștea limbile maghiară și slavonă, fapt care l-a ajutat să evite o capturare de către unguri, în bătălia de la Orbie (1470), apoi să comunice în slavonă (1503) cu un sol polonez, cerându-i ca Pocuția să rămână Moldovei.”

A ctitorit 44 de lăcașuri de cult (istoricii au depistat 32) în Moldova, Țara Românească, Transilvania și pe Muntele Athos, formând un stil arhitectonic (numit “moldovenesc”), a promovat, sub aspect literar, scrierea de cronici de curte, cărți religioase și juridice, în slavonă (aproximativ 60 de opere) etc.

Prudent, Ștefan avea să își asigure loialitatea unei noi categorii sociale, formată preponderent din elite ale micii boierimi, ridicate la demnități pe baza meritelor militare sau a înrudirii apropiate. În paralel, sprijină dezvoltarea răzeșimii, prin împroprietăriri colective ale obștilor, în special în urma războaielor, asigurându-și liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă - “Oastea cea mare”, țărănească, formată din 40.000 de oameni, una dintre direcțiile sale în plan militar fiind tocmai crearea unei armate moderne, cu o componentă permanentă profesionistă și semiprofesionistă - “Oastea cea mică” de curteni (12.000 de călăreți, dotată cu tunuri) și o componentă de masă, formată din aceste corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare. A stabilit o permanentă legătură afectivă cu militarii. “După fiecare victorie, la intrarea în cetatea Suceava, organiza o ceremonie numită «ospățul domnesc», în acest scop fiind construită o sală uriașă, numită «casa domnească», unde lua masa întreaga sa oaste. Înainte de ospăț, voievodul acorda titlul de «viteji» (echivalentul cavalerilor în Occident) boierilor și țăranilor care s-au distins în luptă.”

Prioritară era însă crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce includea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin.

Pe plan extern, a reușit să ducă o politică inteligentă, realistă, impunând sau susținând domnitori favorabili în vecinătate: în Țara Românească și în Hanatul Crimeii, și realizând alianțe europene care să nu permită niciuneia din marile țări vecine - Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei - să obțină o poziție hegemonică față de Moldova.

Domnitorul a sprijinit cultura și biserica, ridicând numeroase mănăstiri și biserici, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.

A fost căsătorit de trei ori: cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria de Mangop - din familia imperială bizantină - și cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii din care s-au născut șapte copii.

“Ștefan cel Mare, caz unic în istoria Țării Moldovei, a transmis puterea domnească, la 30 iunie 1504, fiului său, Bogdan al III-lea. Evenimentul s-a produs în cadrul unui sfat domnesc lărgit (cu funcții elective) la care Ștefan-Vodă a fost adus pe pat. El a anihilat opoziția unor boieri, a intervenit energic în favoarea fiului său, pe care el însuși l-a așezat pe tron, și a impus boierilor să-i jure credință. Prin urmare, nu a fost domn până în ultima zi a vieții.” (Dr. Ion Valer Xenofontov)

A murit la 2 iulie 1504, fiind înmormântat la Mănăstirea Putna, devenit loc de pelerinaj pentru credincioșii creștini. “Iară pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său...” (Grigore Ureche).

Sunt date tehnice, veți spune… Eu cred că sunt mai mult de atât.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit “Athleta Christi” (Atletul lui Hristos), iar poporul l-a cântat în balade: “Ștefan-Vodă, domn cel Mare, seamăn pe lume nu are decât numai mândrul soare”.

“Fost-au Ștefan Vodă om nu mare de stat (…), om întreg la fire, neleneș, și lucrul său îl știa a-l acoperi, și unde nu gândeai acolo îl aflai. La lucru de războaie meșter, unde era nevoe însuși se vâra, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, și pentru aceia rar războiu de nu biruia, și unde-l biruia alții nu pierdea nădejdea, știindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor.” (Grigore Ureche, “Letopisețul Țării Moldovei”)

Până în prezent se păstrează în memoriile mediului monahal legende despre Ștefan cel Mare. Cele mai frumoase povestiri sunt cele ce fac referință la întâlnirile duhovnicești dintre voievod cu Daniil Sihastrul. Potrivit unei legende povestite de călugări domnului academician Demir Dragnev, la mănăstirea Dobrovăț nu rezista construcția bisericii, care se ruina la cutremur. În vis, îngerii l-au sfătuit pe domn să îndemne zidarii să pună var nestins între pietre, fapt ce s-a realizat. Se considera că astfel lăcașul va rezista atâta timp «cât va fi creștinătatea și pământul», iar atunci când sunt cutremure, monahii se protejează în această construcție.”

În muzeul Topkapî din Istanbul, fostul mare palat al sultanilor otomani, în sala dedicată armelor, lângă o sabie japoneză, se află o spadă moldovenească. “Simplă și cu lama «muncită», atrage atenția prin dimensiuni, dar mai ales prin heraldica mânerului. Mai precis, pe discul mânerului apar stema Moldovei, capul de bour și inscripția în slavonă «Io Ștefan Voievod domn al Țării Moldovei». Este, fără îndoială, în mod clar, așa cum au atestat specialiștii în armament, sabia de luptă a voievodului moldovean.”

Să luăm aminte!

 

 

Lasă un comentariu