Gesturile asistențiale sunt costisitoare și obositoare. Pentru a nu fi întrerupte, ele trebuie susținute de o motivație puternică. Iată câteva dintre scopurile, mobilurile generale ce justificau intervențiile de asistare în satul tradițional. Un prim scop, pe care l-am putea eticheta drept cel mai general, era cel de asistare pentru asigurarea normalității indivizilor și comunității. În rând cu lumea însemna starea de echilibru din punct de vedere economic, moral, religios, fizic, mintal etc. Dacă normalitatea comunității sătești era în funcție de normalitatea membrilor ce o compuneau, atunci conduita de asistare a cazurilor deviante apărea ca o formă colectivă de apărare. Să nu uităm că indivizii erau organic legați în comunitate, iar atitudinea de indiferență față de situațiile anormale era percepută ca o cale de extindere a vulnerabilității sau ca un păcat. Adoptarea conduitei de asistare socială ar mai putea fi motivată fie de impulsivitatea moralei naturale, exprimată de indivizi în mod spontan prin “omenie”, fie de nevoia realizării unei jertfe cu caracter mistic, ca semn de recunoștință față de generozitatea divinității. În această ultimă situație, intervenția socială îmbrăca forma milosteniei și era indusă de ordinea creștină a vieții sociale potrivit căreia ajutorul acordat în “această existență” urma să se metamorfozeze într-o garanție a unei post-existențe faste. Una dintre motivațiile cele mai profunde exprimate în formele tradiționale de asistare era nevoia individului de a se face util și de a demonstra că are o poziție activă, însemnată în ansamblul comunitar. Renumele personal - ca și prestigiul familial sau al neamului din care făcea parte - era sprijinit pe dovedirea unor abilități (în special economice) care să se prelungească în raționalitate și înțelepciune în comportamentul cotidian, omenie și milostenie față de starea de vulnerabilitate a vecinilor, rudelor și săracilor satului, promptitudine în sprijinirea tuturor actelor de caritate inițiate de Biserică etc.
Asistarea socială din ruralul tradițional românesc se motiva și prin atitudinea de respect deosebit față de strămoși. Aceasta reprezenta o obligație care se înfăptuia prin acordarea de ajutor semenilor în viață pentru “a fi primit”, “văzut” de rudele decedate. Mai mult, solicitantul ajutorului era echivalat de cel care îl oferea cu un trimis sau un semn de la divinitate ori un intermediar între cei aflați în viață și cei decedați. Exista, astfel, reprezentarea eternului familial care păstra nealterată relația dintre vii și morți: cei morți și sfinți vegheau la liniștea și împlinirile celor vii, iar aceștia din urmă trebuiau să-și dovedească recunoștința față de cei morți (sau chiar să le optimizeze calitatea post-existenței) prin trimiterea de daruri. În consecință, respectul față de strămoși a determinat declanșarea unor proceduri de asistare, pe de o parte, și, pe de altă parte, obținerea de către cei care asistau a unor garanții confortabile potrivit cărora vor fi la rândul lor asistați de divinitate și de strămoși. Mai exista o motivație care, raportată la individ și la familia din care el făcea parte, constituia un mobil deosebit de consistent: ispășirea păcatelor proprii și ale strămoșilor familiei. În comunitatea tradițională exista o reprezentare exactă asupra a ceea ce era permis și ceea ce era interzis. În accepțiunea obișnuită, încălcarea unor interdicții, chiar dacă nu era sancționată de semeni, nu putea scăpa de sancțiunea divină. De aceea, se încerca înduplecarea divinității prin forme radicale de “căință”: retragerea în singurătate, expunerea benevolă la diferite suplicii, abandonarea obiectivelor personale și dedicarea totală scopurilor colectivității etc. Pentru delicte minore, ispășirea lua forma înstrăinării unor bunuri către cei nevoiași, ca gest de autosancționare. În această situație, bunurile reprezentau ajutoare doar pentru cei care beneficiau de ele, în timp ce pentru cel care le oferea ele aveau forma unui cost ce se repercuta în beneficii multiple: iertarea păcatelor, dobândirea normalității comunitare, înduplecarea clemenței divine etc. De această dată, acordarea ajutorului era rezultatul interesului într-o măsură mult mai mare decât în restul situațiilor înfățișate.
