- Documentată istoricește cu multe secole în urmă, rețeta pentru prepararea “Salamului de Sibiu” a primit prestigioasa titulatură de unicat în lume și de produs exclusiv românesc. I-au urmat “Telemeaua de Ibănești” (sat de pe valea mureșeană a Gurghiului), obținut din laptele dulceag și gras al oilor și vacilor, pășunate și mulse în vârf de munte, precum și “Novacul afumat”, un cașcaval din lapte de vacă, preparat de crescătorii de vite pe pășunile alpine ale vetrei satului gorjan Novaci.
- Din spusele Anei Gabor, fiică a așezării sibiene Vurpăr: “Ai o minte dezghețată și o vârstă înaintată”; “Cele mai bătătorite ulițe și poteci ale așezării mele natale duc spre școală, biserică și cimitir”; “Buna mea dăscăliță toate le făcea după glasul neauzit al inimi sale”; “Să vă îngemănați glasurile și gândurile în rugăciune, spre a vă îndruma în viață Credința, Harul, Darul și Fapta bună”.
- De cele mai multe ori sunt previzibile conflictele dintre popoare, transformate în interminabile războaie sângeroase. Ca urmare, numai arareori sunt surprinzătoare, asemeni jocului focurilor de artificii neanunțate. Atunci când nu știi niciodată de unde și când apar scânteile multicolore pe bolta Cerului!
- Având o inimă caldă și iubitoare, Omul Om a alcătuit din cuvinte fredonate în șoapte o rugăciune pe care a denumit-o cum nu se poate mai frumos: “Rugăciunea Inimii”.
- Bătrânul țăran român când e necăjit, trist și tare supărat spune în cântecul său doinit: “Ciutură, inimă spartă.
- Despre omul care este din cale-afară de mândru, de lăudăros și de îngâmfat spunem că îl caracterizează “Mândria și slava deșartă”.
- Sfântul Benedict a definit drept călăuză de bază a vieții monahale a călugărilor, călugărițelor, stareților și starețelor sintagma: “Muncesc și mă rog!”.
- Ultima mare sărbătoare creștină la români, care de fiecare dată încheie Anul Bisericesc, este Adormirea Maicii Domnului, din ziua de 15 august, denumită în popor “Sântămăria ai Mică”, iar cea dintâi mare sărbătoare creștină cu care începe Noul An Bisericesc este Nașterea Maicii Domnului, din data de 8 septembrie. Este ziua în care s-a născut cea mai înaltă sfințenie omenească, recunoscută și cinstită nu numai de cele două biserici istorice ale neamului românesc (ortodoxă și greco-catolică), dar și de bisericile tuturor popoarelor creștine de pe acest pământ.
- Mai deunăzi, nu mă mai săturam să admir, într-o fotografie de pe peretele din stânga patului de dormit a casei unui bătrân oier din Poiana Sibiului, chipurile bărbătoase și plăcute a doi tineri însurăței, împreună cu zâmbitoarele lor soții-băcițe. Chipuri surprinse într-o poză-document îngălbenită de trecerea multor ani. Pentru că în josul acelei poze stătea scris, cu vârful creionului chimic: “Elena și Ioan Voinica împreună cu Emilia și Ion Vulcan; Rusia-Sevastopol-Crimeea, 1912”.
- Domnii sibieni și ciobanii-oieri ai satelor Mărginene au în prodvorul caselor lor amintirea chipurilor și faptelor de laudă a doi oameni de seamă din epoca medievală: cele ale Sfântului Ierarh Andrei Șaguna (809-1873), întâiul Mitropolit Ortodox al Ardealului, precum și ale baronului sas Samuel von Brukenthal (1721-1803), întâiul și ultimul Guvernator al Trasilvaniei, de altă naționalitate decât cea austriacă, maghiară sau secuiască.
- Maria Grancea, bibliotecara orășelului de munte Avrig, din Țara Oltului și a Făgărașului, numește extrem de frumos și de plăcut România Centenară, atunci când spune că este “Țara cerurilor deschise”.
- Cunoscând un câine deosebit de deștept, de cuminte și de omenos, care la nevoie devenea rău ca focul, mi-am adus aminte de una dintre spusele înțelepte ale scriitorului-gazetar american Mark Twain (1835-1910), cuvinte care glăsuiesc cam așa: “De când am câine, am o părere tot mai proastă despre oameni”.
- Sus, în Munții Făgăraș, aveam să admir apele limpezi și repezi ale unui falnic râu, purtând numele legendarului cioban Bâlea. Curgând în repezișuri de cascade înspumate, apele sale duc mai departe migăloasa trudă multimilenară de a “lustruii” stâncile reci ivite în calea lor.
- Adevăruri de netăgăduit: Omul privește numai ce vede cu ochii lui și înțelege numai ce pricepe cu mintea sa, nu cu a altuia. Iar atunci când capul n-are minte, ochii n-au lumină să vadă.
- După uitătura-i răutăcioasă și călcătura-i apăsată, ca și după vorba-i dușmănoasă și răuvoitoare, de îndată am ghicit încrâncenarea și nerușinarea omului fără pic de suflet! Iar, pe deasupra, mai avea și două mâini de luat, și nici una de dat. Și, astfel, întreaga lui fire mi-a tulburat lucrul, sufletul, liniștea, odihna și somnul!
- Purtat în pântece pe furiș, de o școlăriță din clasa a VIII-a gimnazială, nechibzuita elevă ar dori ca viitorul ei prunc să fie considerat copil de fată mare.
- În zadar olteanul se căznește să vorbească cât mai repede, pentru că mintea lui e mereu cu un pas în urma vorbelor sale.
- La un concurs național de mâncăruri țărănești, un vrednic oier (Ovidiu Șuteu), împreună cu a lui frumoasă și curățică nevastă (Mariana), amândoi din Pogăceaua Câmpiei Ludușene (însă statornici locuitori ai Sâncraiului de Mureș), îmbrăcați în vechi straie românești, amestecau de zor când în “Tocănița de batal la ceaun”, când în cirul clocotit al mămăligii. Între timp, târgoveții așteptau să le vină rândul pentru a se convinge dacă-i adevărată sau nu spusa, mai în glumă, mai în serios, a oierului și a băciței, care glăsuia cam așa: “Facem o mâncare într-atâta de gustoasă și de sănătoasă încât o mănâncă cu poftă și pe săturate până și domnișorii și domnișoarele de la oraș”.
- Privit cât de frumos cobora la apusul înserării, peste seninul nemărginit al cerului, aveai impresia că mândrul și dogoritorul Soare stătea să se lovească de colinele dealurilor viticole ale Târnavei Mici, trecut dincolo de îndepărtata Cetate de Baltă, de Căpâlna Jidveiului și de Dealul Blajului.
- Soții în vârstă sunt temători nu numai de grabnica trecere a zilelor, săptămânilor, lunilor și anilor, dar și că fetele lor tinere și frumoase nu s-or mărita la vremea potrivită, ca să-i facă bunici. În vreme ce eu constat că în zadar îmi e ciudă și necaz că timpul trece atât de repede, și anii tinereții mele, cu plăcutele lor amintiri, sunt tot mai îndepărtați.
- Cât de frumos și de pilduitor spune Dumnezeu în tainica Biblie: “Dacă Mă veți căuta cu toată inima, Mă voi lăsa găsit de voi”.
- La vremea cuvenită, însă, în trecutul vieții și rânduielilor țăranului român, vrednicul fecior-plugar pleca în cătănie, apoi se căsătorea cu cea mai faină, harnică și cumsecade fată din satul său natal, după care, vreme de 30-35 de ani, aveau împreună copii nu numai mulți și sănătoși, dar și deștepți, cuminți, frumoși și pricepuți. Iar cel mai gospodar și drăgăstos dintre ei se însura sau se mărita pe curtea părintească, urmând a avea grijă de bunici, de mamă și de tată, până când aceștia închideau ochii pentru totdeauna!
- Scriitorul bucureștean George Astaloș (1933-2014), transfug în Parisul franțuzesc încă de prin anii 1970, de cum a simțit că i se apropie sfârșitul vieții a revenit în țară, ca să fie îngropat în pământ românesc, lăsând posterității un meșteșugit vers: “Așa-i viața, ca țigara. Când ajunge la chiștoc, arsura jăratecului doare, după care se stinge și moare”.
