Auzim ades expresia gândește cu mintea ta, de parcă am fi înstrăinați de ea sau am avea obiceiul să gândim cu mintea altcuiva. Se crede că, odată ce a ajuns la maturitate, mintea omului e în stare să emită sentințe proprii, și anume tocmai pe acelea și cele mai potrivite care să-l facă fericit și împlinit. Dar, având în vedere că trăim în societate, avem contact cu atâtea alte gândiri proprii, suntem conectați iremediabil unii cu alții, cât de proprie este sau are voie sa fie mintea mea? Parcă îl și auzim pe unul dintre soți sau șef (cam tot aia e) zicând: ,,tu faci așa cum zic eu, ai înțeles?” În acest moment, gândirea mea proprie are două alternative: supunerea sau revolta. Mai există vreuna!?
Ideal ar fi ca toate gândirile proprii să ajungă la un numitor comun, la un fel de gândire proprie comună, acceptată de toți sau măcar de o majoritate covârșitoare, care să fie capabilă să creeze acele condiții de viață în care fiecare individ să poată accede la fericire și la gândirea proprie. Problema care se pune acum: cine reprezintă și garantează, apără și afirmă integritatea acestei gândiri comune proprii? E necesară o asemenea gândire proprie comună sau nu? E totuși gândirea noastră, nu ne e impusă din afară de o minte extraterestră! Sau e mai bine, totuși, să trăim într-un etern conflict al minților proprii, în fond un lucru bun, dar fără să ajungem vreodată la un rezultat pozitiv? Sau, de ce nu, poate e mult mai comod să ne supunem gândirile proprii unei alte gândiri proprii, unui sistem de gândire propriu de pildă, așa cum societatea umană a mai trăit.... și se pare că n-a prea învățat mare lucru. Dar poate ne dă soluția o gândire proprie transcendentă.
Parodoxul gândirii proprii! Mă uit la coada imensă din fața unui magazin care vinde tigăi gratis. La ora stabilită se deschid ușile! O mulțime de gândiri proprii, unite parcă într-un cuget și o simțire, se năpustesc, dau navală, tăbărăsc, năpădesc precum un crivăț... cuceresc teritoriul și ies învingătoare, aproape fiecare, cu câte o tigaie frumos împachetată, fluturată precum un steag de luptă pe deasupra capetelor celorlați și, cel mai important, GRATIS, în mâini ostenite și coate obosite de atâta așteptare și lovituri tactice proprii capabile să garanteze victoria de final, precum și bucuria ei. Cam același lucru se întâmplă și în cazul unor cozi imense la sfintele moaște sau la unele agape! Aceeași gândire proprie, aceleași coate... Se pare că tot ce e gratis, pentru unii dintre noi, are puterea să aducă gândirile noastre proprii la același numitor comun propriu.
Acuma nu pun sfintele moaște pe același raft valoric cu tigăile! Ele nu au nicio vină... și nici gândire proprie, însă au puterea de a o forma pe a noastră. Pentru unii, sfintele moaște sunt prilej de sfințire, pentru alții, de curiozitate. Tigăile, pentru unii sunt o necesitate, pentru alții doar obiecte primite gratis, revalorificabile! Problema, chiar și în subconștient, rămâne acută și actuală: paradoxul gândirii proprii! Adică în ce măsură gândesc-filtrez, judec cu mintea mea proprie gândirile proprii străine și în ce mărime procentuală răspunsul meu propriu e propriu?
Consider că nu e bine să ne ascundem după deget. Istoria umană e plină de gândiri proprii, dar și de mult sânge curs în numele ei. Și, totuși, ea există și e expresia libertății umane. Scolastica Evului Mediu a pus rațiunea umană în slujba credinței în Dumnezeu și... a curs sânge propriu! Iluminismul și regimurile atee au negat existența Lui, au deificat rațiunea umană, au pus-o în slujba ido-auto-latriei și... a curs sânge propriu! Și într-un caz și în altul, iraționalul a fost înțeles și afirmat greșit, iar alfabetul care l-a promovat a fost alcătuit din litere de sânge propriu!
,,Dacă știi că dreptatea ta ucide, de ce ucizi? Milă voiesc, nu jertfă! Mila lui Dumnezeu este în veac” (Ps.135,23-24). Să nu uităm, deși pare straniu, de neînțeles, poate pentru unii revoltător, că atât moaștele, cât și tigăile pot ucide! Mă gândesc acum, bineînțeles, la sufletul omului! Cât de paradoxală poate fi o gândire proprie!?
