Date fiind nemulțumirile Budapestei cu privire la statutul ei de azi, în urma Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, istoricii de tot felul, mai puțin cei maghiari, se străduiesc să cerceteze și să scoată la iveală noi dovezi cu privire la parcursul acestei națiuni pe firul istoriei.
Istoricii, în totalitatea lor, unguri sau neunguri, sunt de acord cu obârșia lor (Podișul Altai din Asia), cu îndelungata lor staționare pe unul din versanții Munților Urali, împreună cu frații lor finlandezi. Împărtășesc aceeași opinie cu privire la cele aproximativ cinci secole pe care le-au petrecut în spațiul stepelor rusești dintre Urali, Volga și Don. De asemenea, se recunosc și cei 50 de ani petrecuți în Lebedia (între Don și Nipru), împreună cu alte triburi turanice, sub stăpânirea kazară, consemnându-se că din 830, maghiarii, amalgamați cu alte etnii, au conviețuit și în Câmpia Etelkuz (țara dintre ape), pe un vast teritoriu între Don-Dunăre și Marea Neagră, de unde “și-au luat zborul” spre Europa.
Poate că ei ar fi rămas acolo mult și bine, adică pentru totdeauna, dacă nu i-ar fi avut în vecinătate pe bulgari și pecenegi, cei cu care au conviețuit cu secole în urmă în zona Volgăi, și care n-au uitat răul ce li s-a făcut. Din cauza lor, triburile bulgare au fost nevoite să emigreze de acolo încă din secolul VII, o parte spre izvoarele marelui fluviu, iar alta în sudul Dunării, unde sunt și azi.
Așadar, fără a avea o confruntare directă, într-una din zilele lui 895, când armata maghiară era angrenată într-o luptă, la cererea bizantinilor, bulgarii și pecenegii, spun sursele istorice ungurești, au năvălit în taberele lor și le-au decimat, producându-le mari pierderi. Sosiți acasă și văzând dezastrul și-au dat seama că aici nu mai e de trăit și, sub conducerea lui Arpad, fiul lui Almos, au hotărât să-și găsească o nouă patrie. Momentul plecării a fost anul 896, când au ajuns în Câmpia Panonică, în estul Dunării.
A nu se crede că ungurii lui Arpad au pornit spre un destin necunoscut. Constituiți într-o formație statală, consolidată încă de pe vremea staționării în Lebedia, cu sprijinul kazarilor dizidenți și cunoscuți ca buni luptători, europenii din vest, ca și bizantinii, i-au solicitat de mai multe ori în luptele lor fratricide, dintre feudali, istoria consemnând în acest sens expediția lor din 862, din Atelcuz până în centrul Europei, implicându-se în lupta dintre moravi și francii răsăriteni, iar în anul 881 ei au ajuns până la Viena.
Așadar, atunci când au decis să părăsească Atelkuzul, cu destinația Europa, ei au cunoscut, cum se spune, terenul. Deci n-au mers la întâmplare, ci au ales Panonia, ca loc de descălecare, în mod deliberat. Cunoscându-și capacitatea de luptă, ca popor unit și bine instruit militărește, ei au știut, în același timp, că în Europa fărâmițată în mii și mii de feude și stătulețe, e o pâine foarte bună de mâncat pentru un popor nomad, în căutare de patrie. Amintim că în teritoriul actual al Germaniei ființau la acea vreme, circa 300 de stătulețe, aflate în diferite stadii de rivalități, și cam același lucru era peste tot.
A nu se înțelege că intrați odată în Europa, ținta lor a fost Estul, ci Vestul. Ca urmare, incursiunile lor au vizat întreaga Europă continentală. Din Panonia până în Franța și Spania, prin Germania și Elveția, revenind la bază prin Italia, pe care au “vizitat-o”, după istoricul evreu-maghiar Pal Lendvai, până în “tocul cizmei”, după care au trecut pe la bulgari, la greci și la bizantini.
Așadar, timp de peste o jumătate de secol, din 898 până în 955, maghiarii au fost considerați un flagel al Europei. Conform aceluiași istoric, în decursul a circa 50 de incursiuni de jaf și de cotropire au pustiit tot ce le-a stat în cale, prădând, arzând și ucigând. Au făcut acest lucru nu întotdeauna de capul lor, ci servind și anumite angajamente ale unui feudal contra celuilalt. Secretul acestui succes militar a fost, fără îndoială, stilul de atac mongol, de tipul hoardei, cu armament ușor de manevrat călare, cât și tacticile de luptă prin învăluire și retragere, care erau mai puțin cunoscute europenilor. Ca urmare, Europa le-a fost, cum se spune, la picioare. Dar aceasta până în anul 955, când în urma modernizării armatelor europene și unificării unor stătulețe, adică a adaptării lor la stilul de luptă ungar, germanii au reușit să-i bată crunt la Ausburg, iar în urma acestei lupte ungurii au fost pe cale să urmeze destinul hunilor, care au pierit în neant în urma uciderii lui Attila.
Minunea dumnezeiască de care vorbesc ei a venit într-adevăr de la Papa, care i-a sprijinit, în redresare, cu scopul de a-i folosi pe frontul de est, în vederea revenirii la ritul latin al popoarelor care sub presiunea bulgară au îmbrățișat alfabetul chirilic și ritul oriental-grecesc.
Supunerea estului Europei pe arii extinse a constituit o altă etapă, dar ulterioară, a istoriei maghiarilor. Când drumul spre Occident le-a fost închis, abia atunci s-au gândit și ei mai serios să-și facă o țară a lor, dar nu oricum, ci după orgoliile și puterile de atunci, crezând că în Europa lucrurile stau ca și în întinsele stepe rusești, unde au zăbovit atâta vreme. Adică, una mare și fără margini, pe care să o stăpânească în voie, în vecii vecilor.
Numai că acele terenuri, pe care le voiau ale lor, nu erau nici aride și nici libere, iar ei erau puțini. Pe ele locuiau slavi, veniți cu două-trei secole înaintea lor (V-VII) amestecați printre români și, nu în ultimul rând, românii denși, care au dăinuit de când lumea în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, dar obligați și de alții (bulgari, sârbi, ruteni, sloveni) să le cedeze drept vatră o parte din teritoriul lor.
Cu puterea lor militară, ungurii au reușit să se impună pe un spațiu incomparabil mai mare decât le-ar fi fost necesar demografic. Istoricii amintesc cum regele Ștefan, ajuns cel Sfânt după încreștinare, a indicat, într-o scrisoare adresată, la 1030, fiului său moștenitor, modelul imperiului roman de urmat. Pentru a-și satisface lăcomia de întinderi cât mai mari, el dar și urmașii acestuia, au folosit ca principiu acel “cui al lui Pepela”, implantând în teritoriile ocupate insule modeste de maghiari, dar și de alte etnii, dintre cele mai civilizate la acea vreme, preferându-i pe germani, sași și șvabi, pentru dezvoltare, iar pe secui, pentru apărarea granițelor încropite. Apogeul cuceririlor a fost atins pe vremea regelui Matei Corvin (1458-1490), când imperiul ajunsese la peste 360.000 kmp, de patru ori mai mare decât propriul lor areal, cuprinzând în interiorul lui cel puțin șapte națiuni. Națiuni care ar fi avut cu totul un alt destin dacă n-ar fi ajuns sub cizma lor atât de apăsătoare. Apăsătoare, pentru că a ține sub obroc, preț de aproape un mileniu, o populație eterogenă, mereu superioară numeric și de atâtea etnii, ai nevoie de măsuri draconice și de multă perfidie. Iar dacă la acestea se mai adaugă și încercările de asimilare completă, avem de a face cu o adevărată nebunie.
Preocupați mereu să se întindă mult mai mult decât le-a ținut plapuma, un popor mic, dar neliniștit și foarte lacom, și-a construit de-a lungul vremii, un imperiu, pe care și-l revendică drept țară. Un lucru pe care nimeni din Europa nu și-a permis acest lucru. Trecându-se de la principiul juridic internațional al dreptului forței la cel al forței dreptului, implementat la Conferința de Pace de la Paris, în urma Primului Război Mondial, în cazul Ungariei, prin Tratatul de la Trianon, ungurii care credeau tot timpul că ceea ce au obținut prin forță de-a lungul veacurilor le aparține total, au rămas în aer cu țara lor care întrunea toate condițiile unui imperiu. Specialiștii Conferinței amintite au reușit cu greu să identifice cei 93.000 kmp, din cei peste 360.000 km, pe care-i stăpâneau, pentru a le defini actuala patrie, dat fiind faptul că spațiul la est de Tisa revenea de drept României. Credem că și cehii și slovacii, poate și sârbii, ar fi avut ceva de spus.
Putem spune că Tratatul de la Trianon a constituit momentul crucial, al nașterii adevăratei Ungarii după atâta amar de vreme, de zbuciumări și amăgiri. De aceasta ar trebui să aibă grijă ungurii lui Viktor Orban și nu visând himere.
Situația de totală nemulțumire pe care ungurii o afișează astăzi, pretutindeni, este urmarea propriilor lor acțiuni istorice, de-a lungul secolelor, pe care ar trebui să și le asume. De aceea actualele lor acțiuni de frondă, destabilizatoare, desfășurate în toate țările în care și-au plasat minorități, dar cu deosebire în Transilvania, sub imperiul refacerii într-un fel a Ungariei mari, constituie o adevărată rușine pentru această națiune. Tot ceea ce întreprind, inclusiv la Târgu-Mureș sau în secuime, cât și trocurile de la nivelul Guvernului se pot traduce și prin forțarea de acumulări de drepturi și măsuri, de avantaje care să le permită o poziție conducătoare în zonele populate de ei, până la constituirea unor stătulețe maghiare în cadrul țărilor în care acum trăiesc. Sunt intenții și acțiuni periculoase, bine camuflate în haina unor imaginare nedreptăți, tocmai pentru a induce în eroare, și a reuși ca prin diverse șiretlicuri să obțină ceea ce-și doresc, la adăpostul lipsei de vigilență, al unei proaste generozități, care duce la grave prejudicii integrității fiecărei țări, în general, și României, în special.
