PARADOXUL GÂNDIRII PROPRII (II) ,,CĂUTAȚI MAI ÎNTÂI ÎMPĂRAȚIA LUI DUMNEZEU ȘI DREPTATEA LUI..." (MT. 6,33)

Distribuie pe:

Expresia biblică citată este o recomandare, nu o obligație, și exprimă o gradație, ierarhie valorică. O minte, gândire proprie transcendentă, afirmă și îmi garantează, așadar, dacă accept condiția primă, fericirea acum, aici, nu doar dincolo: ,, ...și toate acestea (adică cele pământești n.a.) se vor adăuga vouă" (Mt. 6.33).

Pentru creștini și cosmosul întreg, Duminica este ziua Învierii. Unii dintre noi se plictisesc în această zi, alții își caută diferite alte activități, care să le mai umple timpul... gol! Gândirea proprie a lui Dumnezeu, prezentă și în porunca a IV-a din Decalog, mă cheamă mai întâi să îl cinstesc pe El. Gândirea mea proprie lasă de dorit... . Iată două mentalități, atitudini, așteptări opuse. Îmi iau viața pe cont propriu sau mă abandonez în mâinile Lui, măcar o dată pe săptămână?

Dar de ce mă preocupă mai întâi alte griji personale, lumești-materiale în această zi de odihnă și de ce-mi abandonez sufletul materialității tocmai acum? Și de ce fac asta permanent? Pot fi date multe răspunsuri, dar unul la care mă gândesc este acesta: agenda proprie a plăcerilor trupești! Pe agenda lui Dumnezeu, și chiar la început, în vârf, stau eu, omul. Pe agenda mea, poate în cel mai fericit caz la Paști sau la Crăciun, dacă nu cumva sunt și atunci pe pârtia de schi sau pe undeva, la plajă, stă, ultimul în schemă, chiar la coadă, acolo unde hârtia e șifonată și destul de ștearsă, aproape invizibil numele lui Dumnezeu! Dar, cu toate astea, Dumnezeul dragostei și al păcii e cu noi

(2 Cor. 13,11). Gândirea lui proprie nu trădează! El dă soare și ploaie peste toți, și buni și răi. Pentru asta gândirea noastră proprie nu trebuie să-și facă griji și să emită pretenții. De aici ni se trage confortul necredinței! Din generozitatea și bunătatea Lui. El ne dă fără să cerem, noi primim fără să-I mulțumim!

Prezența gândirii lui Dumnezeu în viața lumii și a noastră personală, în gândirea noastră proprie, e o binecuvântare. Hristos zice: ,,Nu fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis" (In. 6,38), iar unde e voie proprie e și gândire proprie. În cazul minții depărtate de divin, omul îl resimte pe Dumnezeu ca un fel de obsesie, o prezență impusă, posesivă. Am cunoscut cazuri în care un partener dintr-un cuplu heterosexual se plângea că celălalt îi face prea des și prea multe complimente și îi spune de prea multe ori că îl iubește. Nu am știut ce să răspund! Acum s-au despărțit. Unul dintre motive este și acela că un partener iubește, iar celălalt, din diferite motive, caută să se îndepărteze. Ceea ce odată a fost minunat, acum este resimțit ca un fel de presare, apăsare, tensiune.

Cred că așa e și cu iubirea de Dumnezeu. Nu ne prea place că ne iubește. Nu Îl vrem în viața noastră. Ne plictisește! Nu ne interesează că a murit pentru noi! Și ce dacă? E strict problema Lui! De ce? Pentru că gândirea Lui puternică influențează gândirea noastră proprie, o schimbă, îi dă alte valențe, o scoate din efemer și lâncezeală, o înnoiește în stilul Lui propriu, o ridică în transcendență, o suspendă și o face dependentă de El, o înveșnicește. Iar asta ne tulbură la maxim. Noi vrem să ne fim proprii, deși ontologic nu se poate. Vrem să fim efemeri, deși nu suntem! Vrem să fim, dar fără El nu reușim! Pentru ateu tocmai în asta constă tragedia morții veșnice!

Gândirea Lui proprie vrea iubire, adică EVOLUȚIE! A noastră ucide în numele ei! Și nu doar alte gândiri proprii, ci chiar pe El. Drept pentru care mă întreb, consternat, ce căutăm, ce vrem de fapt? Care Împărăție? Care gândire proprie? Căci trecutul îl știm. Oare ce ni se va adăuga presimțim?

Se prea poate ca la final fiecare gândire proprie și toate la un loc să primească tocmai ceea ce au căutat mai întâi. Și asta tot la propriu!

Lasă un comentariu