„Vara la NEDEI, pădurenii mei,
S-adună cu toți, tați, bunici, nepoți
Îi dau drumul jocului pe dealul Cornetului
Și petrec cu bucurie că-s oameni de omenie"
(Drăgan Muntean - Hai mândră la joc)
Istoricii menționează că obiceiurile târgurilor prin care erau cumpărate simbolic nevestele în teritoriile trace erau publice. Fetele de măritat erau prezentate de părinți, iar prețul lor varia în funcție de frumusețea și cinstea lor. Cele foarte frumoase cereau ele să fie vândute, în schimb, fetele mai puțin norocoase în ce privește aspectul fizic își achiziționau ele bărbații. Tradițiile arhaice ale „târgurilor de fete" pot fi asociate cu unul dintre cele mai frumoase și mai bogate în semnificații obiceiuri. Totuși, potrivit istoricilor, sunt puține mărturii că dacii practicau acest obicei cunoscut la celelalte triburi tracice, în scop pur mercantil. Fiind inițial dedicate zeului focului și al soarelui, NEDEILE au asimilat treptat și alte funcții. Prin acestea amintim schimbul de produse - motiv pentru care astăzi nedeile sunt confundate greșit cu târgurile; stabilirea de relații matrimoniale - prin intermediul horelor și a obiceiurilor precum „prima scoatere la horă a fetelor"; oficierea unor rituri religioase - a căror semnificații încă nu au fost în totalitate deslușite. Despre originile acestui obicei, se presupune că ar avea legături cu celebrarea unei sărbători precreștine complexe, dedicate zeului focului și al soarelui. Rezultă, prin urmare, că nedeile au fost generatoare de târguri și nu târgurile de nedei.
Mircea Eliade apreciază că „nu e vorba despre o formă care supraviețuiește pur și simplu, ci de o idee sau de un ritual care rămâne deasupra istoriei. Nu supraviețuiește o generație sau două, ci stă deasupra timpului: ca o normă etern valabilă, ca un Principiu, ca un Simbol".
În ceea ce privește originea nedeilor, după considerațiile unor istorici despre obiceiurile dacilor, dar și după tradiția și moștenirea folclorică, e de presupus că acestea își au originea încă din timpul pelasgilor. Unii le consideră „misterioase" și despre originea lor se afirmă că nu avem dovezi „sigure". Într-adevăr, un izvor scris din antichitate sau feudalismul timpuriu nu avem. Dar dacă au străbătut din timpuri antice atâtea alte obiceiuri de minimă sau fără nicio importanță social-istorică, dacă s-au menținut atâtea superstiții și rituri, nu puteau să se mențină aceste mari serbări populare, care au luat formă de masă? Tocmai aceste moșteniri neîntrerupte în viața poporului nostru se pot constitui în dovezi.
Nedeia este o manifestare străveche, o serie de argumente istorice ale dacilor făcându-ne să considerăm acest lucru. În plus, se știe că dacii erau firi vesele, cărora le plăceau vinul și petrecerile în cântecul fluierului, naiului sau al altor instrumente muzicale, în urma unor procesiuni sau serbări care nu erau lipsite de anumite rituri. Nedeile se pare că aveau legătură cu celebrarea unei sărbători precreștine dedicată zeului focului și al soarelui. Dacii aveau cultul soarelui, cultul aerului și al luminii.
Popor agrar, adică sedentar ori de păstori transhumanți. Sau ambele. „Suflet agrar sau pastoral?" - iată o întrebare care s-a ivit deseori referitoare la poporul român. Mulți cercetători au susținut cu hotărâre caracterul pastoral al vieții noastre țărănești, arătând că toate formele superioare ale culturii noastre țin de singurătatea pastorală: dorul, ca și jalea, doina, ca și basmul. Însă, sufletul nostru țărănesc are și o latură agrară, ceea ce îi conferă un lirism contemplativ, static. Așadar, specifică neamului nostru este tocmai întâlnirea dintre cele două îndeletniciri ale populației carpatice: păstoritul și agricultura, împreună cu mitologiile aferente, ceea ce se reflectă perfect în obiceiurile tradiționale.
Cert este că semnificația istorică a nedeilor se leagă de originea și vechimea acestor obiceiuri, precum și rolul lor în stabilirea legăturilor economice, matrimoniale și culturale dintre românii de pe cei doi versanți ai Carpaților. Interesant este faptul că nedeile nu au ținut cont de hotarele convenționale dintre „țările" din această zonă, unele din ele numindu-se chiar „târg de două țări".
Munții Carpați au avut și își mențin funcția de suport geografic al continuității poporului român, „esențial pentru continuitatea etnică, demografică, spirituală și politică a poporului român" (S. Mehedinți, 1930).
Dimensiunea etnică are drept caracteristică întărirea și continua redefinire și conservare a legăturilor primordiale ale grupului etnic situat pe ambele părți ale Carpaților. Funcționau și ca un mecanism de selecție maritală și de realizare a exogamiei între populațiile rurale izolate. Legăturile primordiale în cadrul nedeilor operează și la nivel metaforic, înțelegând un mod de a face legătura între două moduri de gândire diferite. Atunci când oamenii se întâlneau „la nivel de masă și prin discuții, cântece, dansuri sau schimburi de bunuri materiale, aveau un contact real concret, imediat simțit în totalitate cu mediul fizic, social și cultural cu care erau în contact" (Gheorghe Geoană, 2000), conducând la modele de percepție al cărui obiect era neamul românesc în forma sa de mare familie.
Frumusețea folclorului românesc, pitorescul obiceiurilor, veselia oamenilor dornici de petreceri în aer liber, cărora le place vinul, cântecul fluierului, jocul atestă faptul că românii știu să se bucure de viață. Nicolae Iorga spunea că „la români, întâi se aud cântecele și apoi răsare soarele". Căci românul cunoaște și dorul și jalea, dar și doina și basmul și cântecele de petrecere.
Obiceiurile românilor, pe care le mai surprindem și astăzi active, sunt o îmbinare a fondului autentic al culturii geto-dacilor cu elemente din cultura popoarelor vecine cu care strămoșii noștri au venit în contact. Influențele noi au fost primite și asimilate, integrându-se tezaurului de bază autohton ce va constitui zestrea culturală pe care noi o moștenim și o întregim în devenirea istorică. Nedeile sunt o moștenire străveche a poporului român care se ridica deasupra timpului de pe când se crăinicea răsăritul soarelui din vârf de munte cu tulnice și buciume. Dacii se urcau pe platouri de munte la solstiții și echinocții, pentru cultul Soarelui sau al temutului zeu Gebeleizis. Zamolxis era zeul pământului, al morții și al nemuririi, dar este posibil ca împreună cu Gebeleizis să reprezinte ipostaze ale uneia și aceleiași divinități. Romulus Vulcănescu afirmă că nedeile ar simboliza „urcări pe munte pentru contact direct cu Cerul, precum și oficierea de rugăciuni". Legătura dacilor cu muntele sfânt este substratul de factură precreștină preluat de creștinism prin simplu sincretism. Procesul de asimilare al credințelor s-a făcut de la sine prin obiceiul moștenit și înrădăcinat. De atunci avem noi sărbătoarea muntelui. Ele reprezintă un vechi obicei pastoral organizat, de regulă, pe platourile regiunilor muntoase, care constituie prilej de întâlnire, petrecere și târg. Nedeile, ca manifestări de pe toată aria tracică, mărturisesc că „lumea veche, până la creștinism, avea o mulțime de sărbători și serbări populare legate sau nu de diferiți zei", după cum precizează Vasile Cărăbiș, în articolul său „Nedeile românești: obiceiuri traco-gete", apărut în anul 1982.
Carpații românești au cunoscut de-a lungul milenarei lor existențe o viață păstorească neobișnuit de dezvoltată. Poate nici un lanț de munți din Europa nu li se poate asemăna în această privință. În vechile credințe ale poporului nostru, oaia e un animal sfânt, iar păstoritul, o îndeletnicire respectată.
Legendele și mitologia românească menționează vârfuri și platouri din Munții Carpați socotite a fi sfinte, unde de veacuri se desfășoară serbări populare. Omul, Caraimanul, Cozia, Găina, Ceahlăul, Parângul ș.a., fac parte din categoria munților sfinți ai Daciei, de unde putem deduce că existau mai multe altare de tip Kogaion.
Cele mai multe nedei se desfășurau în Carpații Meridionali, apoi în nord, în ținutul Dornelor, în munții Apuseni și în munții Banatului, adică tocmai în munții cu platforme sau plaiuri netezite unde „pe-un picior de plai/pe-o gură de rai" se face păstorie dezvoltată. În tradiția populară românească, GURA DE RAI, aflată între cer și pământ, are un caracter sacru, fiind un loc benefic, un drum spre paradisul postum. Ea este întotdeauna situată pe un picior de plai în munte, unde se deschide o pajiște înaltă. Romulus Vulcănescu arată cum caracterul sacru al acestor zone mirifice este relevat și prin titulatura mitropoliților români denumiți „exarhi ai plaiurilor". În zona gurilor de rai s-au încuibat nedeile, aceste sărbători complexe etnoculturale cu implicații mitologice. Locuri unde se desfășurau nedeile sunt ușor de identificat și după toponimie - Nedeia, Sântilia, Nedeiuța. Indexul topografic al României menționează cel puțin o sută de localități, dintre care aproximativ 60 sunt din masivele Retezat, Șureanu și Parâng.
(Va urma)
