„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Matei 19,19; 22,39; Marcu 12,31; Iacov 2,8) este cea mai mare poruncă divină. I-am zis odată unui bărbat să nu mai fumeze. Am făcut-o sincer, cu toată dragostea. A recunoscut și el, cu fața posomorâtă, gravitatea viciului său. Câteva momente mai târziu, soția lui îi înmânează cu o bucurie de nedescris un pachet de țigări, zicându-i: „Era ultimul, restul s-au vândut". Fața soțului ei s-a luminat dintr-o dată, sorbindu-și, mulțumit și încântat de reușită, soția din ochi. Erau amândoi atât de fericiți...! Am schimbat subiectul. Mă întreb însă chiar și azi cine i-a vrut mai mult bine bărbatului? Eu, un străin, sau propria lui soție? Să bănuiesc cumva că acest bărbat nu gândea cu mintea lui proprie...?
Acum mai bine de două mii de ani, o gândire proprie era angajată în persecuția creștinilor din Ierusalim și împrejurimi. O alta, transcendentă, o orbește pe prima. Pătrunsă de întunericul provocat de lumină, aceasta cade la pământ și se convertește la un stil de viață nou, unul hristic. Două minți proprii se întâlnesc pe drumul Damascului. Una e covârșită. Alta convârșește! Astfel se ridică din țărâna oarbă o minte proprie transfigurată, o gândire paulină. Ea va reuși să convertească nenumărate alte gândiri prin cuvânt și faptă. Mie, în cazul bărbatului amintit mai sus, undeva pe un drum asfaltat și plin de buticuri luminoase, nu mi-a reușit!
Pe drumul vieții noastre ne zbatem să fim liberi. Măcar unii dintre noi tânjesc după libertatea gândirii proprii. Gândirea însă e suma gândurilor noastre, repetabile și aceleași. Foarte puține dintre ele sunt gânduri noi. Iar asta înseamnă că suntem în realitate atât de vechi. Alegerile noastre, caracterul și comportamentul nostru, emoțiile și experiențele zilnice depind de felul cum gândim și determină felul cum gândim și trăim. Un cerc închis care afectează viața omului în toată complexitatea ei. Dacă am schimba gândurile ni s-ar schimba viața. Gânduri noi, oameni noi! Sau altfel spus, ruine vechi, ruine noi!
„Orice iubește e născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu" (1 Ioan 4,7). Moartea a lăsat în urma sa ruine: civilizații ruinate, națiuni ruinate, oameni ruinați. Mitul păsării Phoenix ne mai dă speranțe, deși e doar un mit. Să speri într-un mit!? Nu e paradoxală, absurdă această gândire proprie? Istoria umană e plină de ruine și gândiri ruinate. Primii oameni care ne-au demonstrat asta au fost doi frați: Cain și Abel. Au avut la dispoziția lor tot pământul și, cu toate astea, n-au încăput unul de altul.
Iubirea de semeni e o poruncă divină. Dar parcă nu aș avea curajul să privesc înapoi în istoria creștină pentru a constata modul paradoxal în care aceasta a fost înțeleasă și pusă în practică. Pentru mulți care o fac sau au făcut-o deja un real prilej de sminteală. Clar! Viața nu e roz! Mai ales sub mantia unui creștinism separat, dezmembrat, deformat, formalist, fariseic și paradoxal. O minte logică se lasă greu coruptă de atâtea paradoxuri. Cum ar putea o minte educată trece azi cu vederea atâtea agresiuni îndreptate împotriva aproapelui, pe care o gândire creștină proprie le-a generat pe parcursul secolelor în numele, paradoxal, iubirii de aproape!? Cu toate astea, în ciuda lor și paradoxal, în Hristos paradoxul poate fi înțeles.
Unii autori, printre aceștia amintesc pe filozoful ateu Michel Onfray, susțin că societățile creștine se află deja la sfârșitul existenței lor. Pe de altă parte, Cuvântul Scripturii ne asigură că nicio putere nu va putea birui Biserica lui Dumnezeu. Paradoxal, nu-i așa?
În fine. Doi câini se joacă afară în parc. Stăpânii lor își beau cafeaua pe o bancă în apropiere, privindu-i. E sărbătoare, iar clopotele trag de Liturghie. Câinii își ciulesc urechile, apoi își văd mai departe de zbenguiala lor. E liniște. În biserica din apropiere, aproape goală, se aude cântarea liturgică, întreruptă din când în când de lătratul unor câini și sunetul unor cești de cafea. Spre final, Hristos, prin gura preotului, zice: Pace vouă! Lumea din parc, obosită de căldura soarelui și zburdălnicia copiilor, se ridică și pleacă! Câinii vor să mai rămână! O gândire, paradoxal de liberă, îi leagă și-i obligă să plece. Credinciosul veacului XXI se (re)întoarce cu conștiința împăcată la casa lui... . A fost o zi plină de lumină!
A minți dorind să fii crezut; a jigni având pretenția de a fi respectat; a vrea să reușești în viață fără efort; a nu te ruga lui Dumnezeu așteptând să fii mântuit; a vrea să fii sănătos ignorând un trai sănătos; a face mereu același lucru sperând într-un alt rezultat; sunt câteva mostre ale unei gândiri paradoxale. Dar având în vedere că și Scripturile, Biserica, Creștinismul, Dumnezeu chiar sunt realități pline de paradoxuri, o gândire proprie paradoxală nu ar trebui să mai smintească azi pe nimeni. Totuși, rătăcind zilnic prin labirintul unei vieți inimaginabil de paradoxale, ar fi greșit să considerăm Învierea lui Hristos un paradox! Și nici pe a noastră, chiar dacă pentru unii așa pare.
