BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN NORD-VESTUL ȚĂRII SUB OCUPAȚIA HORTHYSTĂ 1940-1944 ETNOGENEZA ȘI STATORNICIA ROMÂNILOR (I)

Distribuie pe:

Prin strămoșii săi cei mai îndepărtați, poporul român “își are rădăcini de patru ori milenare”. Strămoșii noștri, geto-dacii, care formau o unitate organică și făceau parte din marea familie a tracilor, au creat încă din zorii istoriei europene una dintre marile civilizații ale antichității, comparabile cu cele cunoscute în aceste timpuri în bazinul mediteranean: greacă, persană și romană.

Conturarea românilor ca etnie de sine stătătoare, urmare a simbiozei daco-romane, nu poate fi despărțită și nici înțeleasă în afara realității că în acest proces, creștinismul a împlinit un rol dintre cele mai de seamă. Românii, ca popor, s-au născut creștini, s-au născut, cum cu mare dreptate arăta Nicolae Iorga, cu “Legea lor”, adică legea închinării “lui Dumnezeu, Domnului, lui Iisus”. Dar, după cum ne arată toate izvoarele, procesul creștinării noastre a început încă în Dacia romană și s-a dezvoltat necontenit astfel că, după câteva secole, adică în momentul contactului cu slavii și cu alte popoare migratoare care le-au urmat, poporul român avea deja religia creștină întrupată în configurația lui spirituală, ceea ce-l deosebea - în afară de condițiile materiale proprii, urmare a unei culturi străvechi și statornice, sedentare - de migratori.

De-a lungul unei întinse perioade istorice, până spre sfârșitul primului mileniu d. Hr., românii au fost nevoiți să înfrângă numeroase vicisitudini, pentru a-și asigura existența, continuitatea, organizarea social-economică și spirituală, progresul necontenit. Odată cu primele începuturi ale evului mediu, valorificând la o scară superioară întreaga lor experiență și tradițiile organizării statale, social-economice, românii au trecut de la formațiuni prestatale, cunoscute în istorie, inițial, sub forma uniunilor de obști, așa-numitele “Romanii populare”, apoi sub forma voievodatelor (cum au fost cele ale lui Menumorut, Glad, Gelu, Farcaș ș.a.) sau “țări” (Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Lăpușului, Țara Sălajului, Țara Hațegului, Țara Oașului, Țara Severinului, Țara brodnicilor, Țara bolohovenilor, Țara bârladnicilor etc.), aflate de o parte și de alta a Carpaților, la constituirea statului feudal românesc, concretizat și împlinit în Țara Românească (Muntenia sau Valahia), Moldova și Transilvania.

Spre începutul secolului al IX-lea, triburile ungare, de origine fino-ugrică, sub presiunea altor popoare, și-au părăsit teritoriile de viețuire de pe cuprinsul mijlociu al fluviului Volga și Kama și au migrat spre vest. Spre sfârșitul aceluiași secol, trecând prin nordul Carpaților (pasul Vereczke), ei au pătruns și s-au sedentarizat în Câmpia Panonică. În acest timp, uniunile de triburi ungare se aflau pe o treaptă inferioară de dezvoltare economico-socială față de popoarele sedentare ale continentului, inclusiv față de români. Organizați în triburi și uniuni tribale, ungurii păstrau încă nenumărate rămășițe de orânduiri gentilice. Erau seminomazi și se ocupau în principal cu creșterea vitelor, practicând și o agricultură primitivă. În aceste condiții, spre finele primului mileniu, ungurii au evoluat spre sedentarizare și închegare statală.

Către sfârșitul secolului al XIII-lea, regalitatea maghiară a început să exercite presiuni asupra românilor de la sud de Carpați, întâmpinând rezistența strămoșilor noștri care dispuneau de puternice formațiuni statale. Aceasta explică faptul că pătrunderea cetelor regilor unguri în Transilvania s-a desfășurat treptat, pe etape, și a durat peste trei secole. Oricum, expansiunea regalității maghiare spre sudul și estul Carpaților a constituit o frână care a împiedicat, pe o întinsă arie geografică locuită de români, finalizarea procesului firesc de reconstituire a statului centralizat, unitar român, așa cum l-au creat daco-romanii. Dar, chiar și după instituirea dominației maghiare, românii din Transilvania și-au păstrat organizarea social-economică, precum și religia tradițională - factori de primă importanță în continuitatea vieții lor materiale și spirituale pe aceste meleaguri. Transilvania și-a păstrat individualitatea în ceea ce privește organizarea statală ca voievodat, o largă autonomie - dominația ungară având mai mult un caracter nominal și nu unul efectiv -, viața spirituală, inclusiv religioasă, tradițională. Această realitate s-a manifestat și prin aceea că voievozii transilvăneni tratau cu regii unguri ca adevărați suverani, cârmuitori independenți ai Transilvaniei.

Sintetizând hotărârea de nestrămutat a românilor din Transilvania de a-și apăra glia strămoșească împotriva cotropitorilor maghiari, voievodul român Menumorut declara, în timpul unei întrevederi cu trimișii ducelui ungurilor, Árpád, care-i pretindeau teritoriul voievodatului său: “Spuneți lui Árpád, ducele Ungariei, stăpânul vostru, că-i suntem datori, ca prieten unui prieten, cu toate ce-i sunt în trebuință, fiind el om străin și ducând lipsă de multe. Iar pământul pe care

l-a cerut bunăvoinței noastre nu i-l vom da niciodată, câtă vreme vom trăi (...), nici din dragoste, nici din frică nu-i dăm nicio palmă de pământ, deși ne-a spus că are un drept asupra lui. Și nu ne tulbură cu vorbe ca acele trimise, că e coborâtor din neamul regelui Attila, cel ce era numit biciul lui Dumnezeu. Chiar dacă acela a răpit cu sila pământul acesta de la strămoșul meu, acum, însă, din milostivirea stăpânului meu, împăratul de la Constantinopol, nimeni nu poate să-l mai smulgă din mâinile mele”.

(Va urma)

Lasă un comentariu