Harul e o energie divină necreată. El ne ajută să învingem în lupta cu păcatul și suferințele, pentru a câștiga mântuirea, adică viața veșnică alături de Dumnezeu. A fi căzut din har este o stare moral-spirituală pe care niciun creștin autentic nu și-o dorește. Harul divin pleacă de la omul păcătos pe nesimțite. Aș zice că nesimțitul nu simte nevoia de har, nici prezența, dar nici absența lui. E foarte greu să-i explici unui erudit în tainele plăcerilor trupești rolul harului divin în viața lui. Te va întreba: cu ce se mănâncă? Asta în cazul în care nu te va lua la mișto! La ce folos atâta har într-o lume atât de pornografică! Nu doar în filme, ci mai ales în viața de zi cu zi, în limbajul cotidian și chiar până și în aparent cele mai reușite căsnicii trupul omenesc este explorat, extaziat și exploatat la maxim! Nu mai contează azi firescul, ci nefirescul, momentul acela... pe care dacă nu-l încerci ai pierdut esențialul, adică dobitocitatea! De dragul plăcerii, soțul renunță atât de ușor la statutul de mire, iar soția le cel de mireasă, asta dacă au mai apucat să fie! Alfel zis: nu ești contemporan, în rând cu lumea, dacă nu te comporți mai prejos decât un neom (necuvântător). Și ferească Dumnezeu să ai cumva o altă părere...! Azi, mai mult ca oricând, demnitatea omului stă în animalitatea lui.
Nefirescul și perversitatea definesc omul căzut din har. Opusul nefirescului și starea superioară a firescului este sfințenia. Dar cine mai vrea astăzi să-și sfințească viața!? Sfinții nu mănâncă, nu beau, nu desfrânează... sunt asexuați și nevrotici, zic nesfinții. E strâmtă calea spre sfințenie, se zice. Paradoxal este faptul că ea nu ne strâmtorează nici pe departe atât de mult precum o face calea largă a desfrânării. Deși pare largă, pentru că se înghesuie și vor să profite mulți, e de fapt atât de strâmtă și mai ales incomodă... în sensul că odată ajuns aici, toate perspectivele frumoase, reale, pline de sens ale vieții se îngustează și reduc la una singură: trivialitatea! Acum omul devine Idol. Idolatrizate și consumate la maxim, no limit, vor fi și părțile corpului său! Ca prin farmec, imaginea lui Dumnezeu dispare de pe chipul desfrânatului, ea fiind înlocuită cu fantasme și fantezii nocturne, pline de carne și suspine tremurânde de plăcere, un fel de Sodomă și Gomoră postmoderne, sortite morții veșnice (1 Corinteni 15,50). Poate că, în acest marasm concupiscent înfiorător, vreo icoană prăfuită, într-un colt al camerei uitată, mai încearcă, printr-un gest discret și timid, să-i ridice sufletul la verticalitate. Nu reușește! A primit IGNOR! Omul desfrânat și-a abandonat ineluctabil legătura cu cerul.
Încă din antichitate, un accent deosebit a fost pus pe aspectul exterior al corpului uman, creând tipare și măsuri specifice frumuseții masculin-feminine. La greci însă, geniul frumuseții nu evidenția nicidecum erotismul, ci avea o funcție clară: omul trebuia scos din rândul animalelor și asemănat zeilor. Frumosul exprima ceea ce e bun, sănătos, perfect, ideal. Nu existau contradicții existențiale între zei și oameni. Zeii erau umanizați, oamenii erau zeificați.
Starea paradisiacă a primilor oameni a stârnit de la început fantezia multor artiști, corpurile goale ale protopărinților servind și astăzi ca repere perfecte pentru imaginația tuturor celor care accentuează doar frumusețea trupească creată atunci direct de mâinile divine. După cădere, omul și-a confecționat îmbrăcăminte, atenuând astfel sentimentul rușinii față de goliciunea care-i răvășea și apăsa precum o lege necunoscută chipul iconic alterat. Îmbrăcămintea, această a doua piele (die zweite Haut), precum și sentimentul goliciunii proprii îl mai deosebește încă pe om de animal. Vestimentația omului arhaic, chiar dacă respectiva îmbrăcăminte nu servea la protecția față de intemperiile vremii, evoca senzația de putere, distingere, originalitate, supremație (Norbert Borrmann, Frankenstein und die Zukunft der künstlichen Menschen, Dietrichs, München, 2001, p.41).
Dorința de a căuta și exprima un tipar pentru frumusețea exterioară a omului este un sentiment puternic interior care, nu doar în vremea noastră, a dat naștere modei frumuseții, satisfăcând, odată cu aceasta, instinctul înnăscut al omului de a imita, copia ceva sau pe cineva. Acest instinct este educat, format, direcționat, controlat, adică e supus unui proces civilizator, unui proces educațional secularizat, care va învăța omul să-și disimuleze trăirile interioare, să mintă, să joace teatru. Este vorba despre o mascaradă teatrală a omului care imită sau copiază fără discernământ, căci copiind sau imitând ajungem să nu mai putem face o distincție clară și sănătoasă între noi și obiectul imitat, identificându-ne în chip fals cu el (ceea ce icoana nu face, face-book-ul da). Mai nou devenim proprii noștri idoli - moda selfie.
Dumnezeu a murit pentru că noi i-am luat locul. L-am exmatriculat din sfera noastră de existență. Numai astfel reușim să ne descoperim drept ceea ce nu suntem. Cu ajutorul măștii (chipului) impropriate, care ne învăluie, dar în același timp ne și dezvăluie ființa adevărată, reală, vom căpăta puteri magice și vom suferi o mutație la nivel de mentalitate și personalitate, iar la nivel comportamental o mutație exterioară artificială nefirească, incompatibilă cu eternitatea, cu timpul veșnic despre care ne vorbește icoana. Nenumărate opere de artă ne înfățișează omul-animal (Mischwesen), creatură monstruoasă, prezentă acum pe micul ecran în filme sau, și mai tragic, în anumite desene animate pentru copii. Omul de tip mașină, humanoidul sau robotul modern, sunt deja eroii zilelor noastre, iar ingineria genetică nu doarme. Se naște astfel antiicoana!
