Barbu Solacolu, fost poet, dramaturg, memorialist și traducător.
S-a născut în București, la 5 martie 1897, fiind descendent direct din Dimitrie Hagi-Anghel Solacolu, participant la Revoluția de la 1848. Urmează liceul și studiile economico-filozofice la București. Debutează în 1912, la revista “Flacăra”. Luptă pe front, între 1916-1918. După război, obține două doctorate în Germania, în filozofie și economie politică (1923), cu tezele “Tonnies Begriff der Gesellschaft und Gemeinschaft” și “Die rumanische Erdolfrage”, trecute cu Werner Sombart, Heinrich Herkner și Alois Riehl. Conferențiar onorific în București, la Academia de Înalte Studii Economice și la Catedra de Istoria doctrinelor economice și sociale. Desfășoară activități sociologice în cadrul Institutului Social-Român (director D. Gusti). După 23 august 1944, ocupă diferite funcții cu caracter economic-industrial. Spre sfârșitul vieții, desfășoară o bogată activitate de traducător: Shakespeare, Ronsard, Giosue Carducci, William Styron, Cyprian Ekwensi, Elizabeth Barrett-Browning.
A murit în 1976.
Creația:
“Umbre pe drumuri” (versuri), Buc., 1920; “Umbre pe drumuri”, cu o prefață de Șerban Cioculescu, E.P.L., 1968.
“Evocări, confesiuni, portrete”, cu o postfață [Fantazii de-ale Mnemosinei] de Mihai Gafița, Cartea Românească, Buc., 1974.
Colaborări la “Facla”, “Rampa” (1912); Versuri și proză (1912-1914); “Flacăra” (1912,1916); “Convorbiri literare” (1915, 1924); “Cuvântul liber”, “Letopiseți” (1918-1919); “Viața nouă” (1920); “Secolul 20”.
“O poezie învăluitoare, de evocări ce vorbesc mai mult în șoapte, de amintiri care vin ca niște oaspeți blânzi cu un cuvânt cald, de priveliști care se topesc, se volatilizează, parcă abia pot fi prinse - de mult nu am mai întâlnit până la această plachetă, pe care o publică d. Barbu Solacolu. (...)
D. Barbu Solacolu e un poet al visului, un pasionat pentru ce vine în ecouri multiplicate prin concentrarea gândurilor, prin spiritualizare.”
OVID DENSUSIANU (Din Vieața Nouă, iunie 1920)
SĂMĂNĂTORUL
Cu barba albă, răsfirată-n vânt,
Cu chipul ars de vânt și ars de soare,
Șovăitor, cu ochii în pământ
Și-n plete cu a vremilor ninsoare,
Cu sacul plin, cu pumnul plin, crispat,
cu gestul larg și rar, cu mâna-n zborul
unduitor și prelungit în aruncat -
trecea ca din povești sămănătorul.
Era într-un amurg și licăreau
sămânțele ca-n sânge vânturate.
Săltau în fluturări, jucau - piereau -
De negrul brazdelor înveșmântate.
Împurpurat trecea sămănătorul,
și-n ochii lui amurgul sângera,
când, cuprinzând dintr-o privire-ogorul,
un rege al ogorului era...
Trecea cu brațu-ntins pornit spre soare,
urmându-și brazdele prin văi, pe dealuri,
părea vâslind în larguri de vâltoare,
în legănat smucit de val pe valuri.
Dar când în zare-n capătu-arăturii
sfârși colinda lui sămănătorul,
când blând îi înflori în colțul gurii
și zâmbetul de-odihnă purtătorul,
deodată, o lumină sticlitoare
i se aprinse-n ochi de jar, ciudată,
că parcă-ntr-înșii pentru-ntâia dată
se sfărâmau luminile de soare.
O clipă numai... și se prăbuși,
căci îl cerea pământul - bună gazdă...
Și mâinile în lut și le zgârci
și gura lui mușcă adânc din brazdă.
Și se-nfigeau tot mai adânc în lut
semințele cu pumnii semănate,
căci pumnii, pumnii-a două mâini crispate
și-i înfigea tot mai adânc în lut.
Ci noi, povestitorii, cu povestea
porniți prin lan de grâu, în secerișuri,
înfiorați v-aducem astăzi vestea
de-a fi-ntâlnit în lan două tufișuri.
Tufișuri aurii de grâu bogat
într-un belșug de-atâtea grele spice,
că secerile ni s-au fărâmat
și snopii n-a fost nimeni să-i ridice...
1918
BARBU SOLACOLU
(Din volumul antologic “Umbre pe drumuri”, cu “Un Cuvânt înainte” de Șerban Cioculescu, Editura pentru Literatură, 1968)
